— E transformat în peruci, pentru femei bogate, a spus ea.
Nici n-a clipit din ochi, dar eu ştiam că asta era o minciună, ca şi poveştile ei de mai înainte cu copiii făcuţi din aluat.
Bogătaşe cu nasul pe sus. Doar n-ai vrea să-ţi vezi părul frumos plimbat pe capul grăsan, plin de fumuri, al altcuiva.
Laura a renunţat la ideea de a se face călugăriţă, sau aşa părea; dar cine putea să ştie ce avea s-o mai apuce? Avea o capacitate sporită pentru credinţă. Se deschidea, se încredinţa, se oferea, se punea la dispoziţie. Puţină
neîncredere ar fi fost o primă linie de apărare.
Trecuseră de-acum mai mulţi ani – irosiţi, ca să zicem aşa, pe domnul Erskine. Deşi n-ar trebui să spun irosiţi: învăţasem multe lucruri de la el, cu toate că nu întotdeauna lucrurile rânduite să ni le predea. Pe lângă minciună şi înşelătorie, învăţasem insolenţa pe jumătate ascunsă şi împotrivirea mută. Învăţasem că răzbunarea e un fel de mâncare pe care e mai bine să-l mănânci rece. Învăţasem să
nu mă las prinsă.
Între timp se instalase Depresiunea. Tata nu a pierdut mult în Crah, dar a pierdut câte ceva. Şi-a pierdut şi marja de eroare. Ar fi trebuit să închidă fabricile ca răspuns la cererea scăzută; ar fi trebuit să-şi depună banii la bancă, să-i adune, cum făceau alţii în poziţia lui. Aşa ar fi fost de bun-simţ. Dar el nu a făcut asta. Nu l-a lăsat inima. Nu a putut să îndure să îşi lase oamenii pe drumuri. Le datora loialitate, acestor oameni ai lui. Nu avea importanţă că o parte dintre ei erau femei.
Peste Avilion s-a aşternut sărăcia. Dormitoarele noastre au ajuns să fie reci iarna, cearşafurile noastre, jerpelite. Reenie le tăia mijlocul uzat şi cosea marginile, unindu-le. Un număr de camere a fost închis; majoritatea servitorilor a fost pusă
pe liber. Nu mai aveam grădinar, buruienile se instalaseră pe 213
- ASASINUL ORB -
furiş. Tata spunea că avea nevoie de cooperarea noastră ca lucrurile să meargă în continuare – să depăşim perioada asta grea. Puteam să o ajutăm pe Reenie în casă, spunea el, întrucât eram atât de potrivnice latinei şi matematicii.
Puteam să învăţăm să întindem de un dolar. În practică, asta însemna fasole şi cod sărat sau iepure la masă, şi să ne cârpim ciorapii.
Laura a refuzat să mănânce iepuri. Semănau cu nişte bebeluşi jupuiţi de piele, spunea ea. Ar fi trebuit să fii canibal ca să-i mănânci.
Reenie spunea că tata e prea bun pentru binele lui.
Spunea şi că era prea mândru. Un bărbat trebuie să
recunoască atunci când e înfrânt. Nu ştia ce avea să vină, dar chinurile şi ruina erau rezultatul cel mai probabil.
Aveam acum şaisprezece ani. Educaţia mea formală, aşa cum era, ajunsese la capăt. Stăteam degeaba, dar pentru ce?
Ce avea să se aleagă de mine în viitor?
Reenie avea preferinţele ei. Se apucase să citească revista Mayfair, cu descrieri ale petrecerilor din înalta societate, şi paginile mondene din ziare – nunţile, balurile de caritate, vacanţele extravagante. Memora liste de nume – numele persoanelor de vază, nume de nave de croazieră, de hoteluri bune. Se cuvenea să fiu introdusă în înalta societate, spunea ea, cu tot dichisul corespunzător – ceaiuri pentru a le cunoaşte pe mamele importante, recepţii şi picnicuri de bun-gust, un bal oficial la care să fie invitaţi tineri buni de însurătoare. Avilionul avea să fie iarăşi plin de oameni bine îmbrăcaţi, ca pe vremuri; aveau să fie cvartete de coarde, şi torţe pe peluză. Familia noastră era cel puţin la fel de bună
ca familiile care se îngrijeau în felul acesta de fetele lor – la fel de bună, sau mai bună. Tata ar fi trebuit să păstreze nişte bani în bancă doar pentru asta. Dacă ar fi trăit mama, spunea Reenie, totul ar fi fost făcut aşa cum trebuie.
Eu mă îndoiam de asta. Din ce auzisem despre mama, poate ar fi insistat să fiu trimisă la şcoală – Alma Ladies’
214
- MARGARET ATWOOD -
College, sau altă instituţie stimabilă şi plictisitoare la culme de felul acesta – să învăţ ceva destinat unui scop precis, dar la fel de plictisitor, precum stenografia; însă în ce priveşte un debut în înalta societate, acesta ar fi fost un capriciu. Nici ea nu avusese unul.
Bunica Adelia fusese altfel, şi destul de îndepărtată în timp ca să nu pot să o idealizez. Ea şi-ar fi dat osteneala cu mine; n-ar fi precupeţit niciun plan sau cheltuială. Ardeam gazul în bibliotecă, studiind tablourile ei care mai atârnau încă pe pereţi: portretul în ulei, făcut în 1900, în care afişa un zâmbet de sfinx şi purta o rochie de culoarea trandafirilor roşii uscaţi, cu un decolteu adânc din care gâtul ei gol ieşea abrupt, ca un braţ de după o cortină de magician; fotografiile alb-negru în rame aurite, arătând-o cu pălării cu borul mare, sau cu pene de struţ, sau în rochii de seară cu diademe şi mănuşi albe, singură sau cu diverşi demnitari astăzi uitaţi.
M-ar fi pus să stau jos şi mi-ar fi dat sfaturile necesare: cum să mă îmbrac, ce să spun, cum să mă port în toate ocaziile.
Cum să evit să mă fac de râs, lucru pentru care vedeam deja că existau posibilităţi mari. În ciuda căutărilor ei în paginile mondene, Reenie nu ştia îndeajuns pentru asta.
215
- ASASINUL ORB -
Picnicul fabricii de nasturi
Weekendul de Labour Day a venit şi a plecat, lăsând în contracurentul pragurilor râului un grohotiş de pahare de plastic şi sticle plutitoare şi baloane ce se veştejeau încet.
Acum septembrie îşi impune autoritatea. Deşi la amiază
soarele nu e mai puţin fierbinte, dimineaţă de dimineaţă
răsare mai târziu, maturând ceaţa, iar în serile mai răcoroase greierii hârjâie şi scârţâie. Florile de ochiul-boului sălbatic se adună în grădină, după ce au prins rădăcini acolo cu ceva timp în urmă – cele albe, micuţe, altele mai stufoase şi de culoarea cerului, altele cu tulpini ruginite, de un purpuriu mai intens. Odinioară, pe vremea grădinăritului meu sporadic, le-aş fi stigmatizat drept buruieni şi le-aş fi smuls din pământ. Acum nu mai fac astfel de distincţii.
Acum vremea e mai bună de plimbare, lumina nu mai e atât de strălucitoare şi supărătoare. Turiştii se împuţinează, iar cei rămaşi măcar sunt decent acoperiţi: gata cu pantalonii scurţi, gigantici şi rochiile foarte decoltate şi umflate, gata cu picioarele înroşite la foc mic.
Azi am pornit spre Camp Grounds. Am pornit, dar când eram pe la jumătatea drumului, a apărut Myra cu maşina şi s-a oferit să mă ducă, şi mi-e ruşine să spun că am acceptat: gâfâiam, îmi dădusem seama deja că era prea departe. Myra a vrut să ştie unde mă duc şi de ce – trebuie să fi moştenit de la Reenie spiritul de păzitor de turmă. I-am spus că vreau doar să revăd locul, de dragul vremurilor de altădată. Prea periculos, a spus ea: niciodată nu poţi să ştii ce mişună prin tufărişurile de acolo. M-a pus să promit că am să stau pe o bancă, la vedere, şi am s-o aştept. A spus că o să se întoarcă
într-o oră să mă colecteze.
Mă simt tot mai mult ca o scrisoare – depusă aici, colectată acolo. Dar o scrisoare fără destinatar.
Nu prea ai ce să vezi la Camp Grounds. E o întindere de pământ între şosea şi râul Jogues – un acru sau două cu copaci şi tufe pipernicite, şi ţânţari primăvara, de la peticul 216