Am lăsat-o să plece. Trebuia să stau cu ochii pe ea; în privinţa mea, Reenie putea să doarmă liniştită, dar Laura, 220
- MARGARET ATWOOD -
după părerea ei, era în general prea încrezătoare, prea drăguţă cu străinii. Proxeneţii erau veşnic în căutare de pradă, iar Laura era o ţintă uşoară. Urca imediat într-o maşină străină, deschidea o uşă necunoscută, traversa strada nepotrivită, şi aşa se făcea că din cauză că nu avea limite, sau nu acolo unde alţii aveau, nu puteai să o avertizezi, fiindcă nu înţelegea astfel de avertizări. Nu era vorba că nu ţinea cont de reguli; uita pur şi simplu de ele.
Eram sătulă până-n gât să stau cu ochii pe Laura, care nu aprecia asta. Eram sătulă să tot fiu făcută răspunzătoare de greşelile ei, de neputinţa ei de a respecta regulile. Eram sătulă să fiu considerată răspunzătoare, şi punct. Voiam să
plec în Europa, sau la New York, sau chiar la Montreal – în cluburi de noapte, la serate, în toate locurile interesante menţionate în revistele mondene ale lui Reenie – dar eram necesară acasă. Necesară acasă, necesară acasă – suna ca o condamnare pe viaţă. Mai rău, ca un bocet de înmormântare.
Eram înţepenită în Port Ticonderoga, mândrul bastion al nasturelui varietatea obişnuită şi de grădină şi al indispensabililor lungi la preţ redus pentru cumpărătorii care se gândeau la bugetul lor. Aveam să lâncezesc aici, fără să
mi se întâmple vreodată ceva, aveam să sfârşesc fată bătrână
ca domnişoara Violenţă, compătimită şi ridiculizată. Asta era în esenţă frica mea. Voiam să fiu altundeva, dar nu vedeam nicio cale de a ajunge acolo. Când şi când mă pomeneam sperând că am să fiu răpită de proxeneţi, chiar dacă nu credeam în ei. Cel puţin ar fi fost o schimbare.
Masa unde se vindeau produsele de patiserie avea o copertină deasupra, şi ştergare de vase sau bucăţi de hârtie cerată care apărau mâncarea de muşte. Reenie contribuise cu plăcinte, o formă de coptură la care nu era cu adevărat pricepută. Plăcintele ei aveau umpluturi cleioase, crude, şi cruste tari dar flexibile, ca varecul bej sau ciupercile uriaşe cu pieliţa tare. În vremurile mai bune se vindeau destul de bine – se ştia că erau obiecte ceremoniale, nu mâncare ca atare – dar astăzi nu prea aveau căutare. Banii erau 221
- ASASINUL ORB -
insuficienţi, şi în schimbul lor oamenii voiau ceva ce chiar puteau să mănânce.
În timp ce stăteam în spatele mesei, Reenie mi-a relatat în şoaptă ultimele veşti. Patru bărbaţi fuseseră deja aruncaţi în apă, când soarele încă ardea pe cer, şi deloc în joacă.
Fuseseră nişte certuri, legate de politică, spunea Reenie; glasurile se ridicaseră. În afară de obişnuitele peripeţii cu râul, fuseseră şi încăierări. Elwood Murray fusese trântit la pământ. Era editorul ziarului săptămânal, pe care îl moştenise de la două generaţii de ziarişti Murray; el scria cea mai mare parte a ziarului, şi făcea şi fotografiile. Din fericire, nu fusese azvârlit în apă, căci asta i-ar fi stricat aparatul de fotografiat, care costase o grămadă de bani chiar şi la mâna a doua, după cum întâmplător ştia Reenie. De unde eram, vedeam că îi curgea sânge din nas şi şedea sub un copac, cu un pahar de limonada în mână şi două femei agitându-se pe lângă el cu batiste umezite.
Această trântire la pământ era politică? Reenie nu ştia, dar oamenilor nu le plăcea ca el să le asculte discuţiile. În vremurile prospere, Murray era considerat prost, şi poate ce numea Reenie fătălău – ei bine, nu era însurat, şi la vârsta lui asta trebuia să însemne ceva – dar era tolerat şi chiar apreciat, în limitele bunului-simţ, atâta timp cât publica toate numele care participau la evenimentele mondene, şi le ortografia corect. Dar acestea nu erau vremuri prospere, şi Elwood Murray era prea băgăcios pentru binele lui. Nu vrei să se scrie despre tine orice lucruşor, spunea Reenie. Nimeni întreg la minte nu ar vrea asta.
L-am zărit pe tata, umblând printre muncitorii prezenţi la picnic, cu mersul lui înclinat într-o parte. Saluta din cap, în stânga şi în dreapta, în felul lui brusc, un salut în care capul lui părea mai degrabă să se ducă pe spate decât în faţă.
Peticul negru de pe ochi i se plimba dintr-o parte în alta; de la depărtare semăna cu o gaură în cap. Mustaţa i se arcuia deasupra gurii ca un colţ negru, de elefant, răsturnat pe-o 222
- MARGARET ATWOOD -
parte, iar gura i se contracta când şi când în ceva ce trebuia să fie zâmbet. Avea mâinile ascunse în buzunare.
Alături de el era un tânăr, puţin mai înalt decât tata, dar, spre deosebire de tata, nu avea boţituri şi încreţituri. Sclivisit era cuvântul care îţi venea în minte. Avea o panama elegantă
şi un costum de in ce părea să emane lumină, atât era de nou şi curat. În mod evident nu era din oraş.
— Cine e acela care e cu tata? am întrebat-o pe Reenie.
Reenie s-a uitat fără să pară că se uită, apoi a râs scurt.
— Acela e domnul Royal Classic, în carne şi oase. Are tupeu, asta-i sigur.
— Mă gândeam eu că el trebuie să fie, am spus.
Domnul Royal Classic era Richard Griffen, de la Royal Classic Knitwear din Toronto. Muncitorii noştri – muncitorii tatei – îi spuneau în bătaie de joc Royal Classic Shitwear5, fiindcă domnul Griffen nu era numai principalul concurent al tatei, ci şi un fel de adversar. Îl atacase pe tata în presă că
era prea sentimental în problema şomerilor, a asistenţei sociale şi a socialiştilor radicali, în general, ca şi în problema sindicatelor, ceea ce nu se justifica întrucât în Port Ticonderoga nu existau sindicate, iar părerile confuze ale tatei despre ele nu erau niciun secret. Dar acum, dintr-un motiv oarecare, tata îl invitase pe Richard Griffen la masă la Avilion, după picnic, şi încă din scurt. Doar cu patru zile înainte.
Reenie considera că domnul Griffen o lua pe nepregătite.
Aşa cum toată lumea ştia, trebuie să cauţi să le faci o impresie mai bună duşmanilor decât prietenilor, iar ei nu îi ajungeau patru zile să se pregătească pentru un asemenea eveniment, mai ales ţinând seamă de faptul că la Avilion nu mai fusese nicio masă aleasă de pe vremea bunicii Adelia.
Adevărat, Callie îşi aducea uneori prieteni în weekend, dar asta era altceva, fiindcă ei erau doar artişti şi trebuiau să fie recunoscători pentru ce li se dădea. Erau găsiţi câteodată
5 Knitwear = (articol de) îmbrăcăminte tricotată (lb. engl.); Shitwear =
(articol de) îmbrăcăminte „de rahat” (lb. engl.).
223
- ASASINUL ORB -
noaptea în bucătărie prădând cămara, făcându-şi sendviciuri din resturi. Puţuri fără fund, îi numea Reenie.
— Oricum, are bani noi, a spus Reenie cu dispreţ, cercetându-l pe Richard Griffen. Uită-te cât e de pus la patru ace.
Era neiertătoare faţă de oricine îl critica pe tata (oricine în afară de ea, adică) şi îi dispreţuia pe cei care se ridicau în lume şi pe urmă se comportau peste nivelul lor, sau ce considera ea nivelul lor; şi era un fapt cunoscut că Griffenii erau foarte vulgari, sau cel puţin bunicul lor era. Pusese mâna pe afacere înşelându-i pe evrei, spunea Reenie pe un ton ambiguu – asta era ca un fel de artă, în cărţile ei? – dar cum făcuse exact nu putea spune. (Sincer, era posibil ca Reenie să fi inventat aceste calomnii pe seama Griffenilor.
Uneori le atribuia oamenilor trecutul pe care considera ea că
ar fi trebuit să îl aibă.)
În spatele tatei şi al domnului Griffen, mergea alături de Callie Fitzsimmons o femeie despre care am presupus că era soţia lui Richard Griffen – tinerică, subţire, cochetă, lăsând în urmă o trenă de muselină vaporoasă, de culoare portocalie, ca aburul de la o supă de roşii apoasă. Avea o pălărie cu boruri mari, verde, la fel ca pantofii cu toc înalt şi baretă la spate şi eşarfa subţire pe care şi-o încolăcise lejer la gât. Era prea elegantă pentru un picnic. În timp ce mă
uitam, s-a oprit şi a ridicat un picior şi s-a uitat peste umăr să vadă dacă i se lipise ceva de toc. Am sperat să fie aşa.