— Pe aceste două domniţe fermecătoare le cunosc, bineînţeles, dar pe dumneata cum te cheamă?
Ne-am pomenit dintr-odată cu Reenie acolo. Avea pălăria pusă strâmb, şi era roşie la faţă şi gâfâia.
226
- MARGARET ATWOOD -
— Tatăl vostru vă caută peste tot, a spus ea.
Ştiam că nu era adevărat. Cu toate astea, eu şi Laura a trebuit să ne ridicăm de la umbra copacului şi să ne scuturăm fustele şi să mergem cu ea, cum sunt mânate răţuştele.
Alex Thomas şi-a luat la revedere de la noi fluturându-şi mâna. Era un gest sarcastic, sau aşa mi s-a părut.
— Nu aveţi minte deloc? a spus Reenie. Tolănite pe iarbă
cu Domnul ştie cine. Şi, pentru Dumnezeu, Iris, azvârle ţigara aia, nu eşti târfă! Dacă te vede tatăl tău?
— Tata fumează ca un furnal, am spus pe ceea ce speram că era un ton insolent.
— Asta-i altceva, a spus Reenie.
— Domnul Thomas, a spus Laura. Domnul Alex Thomas.
E student la teologie. Sau a fost până de curând, a adăugat ea cu scrupulozitate. Şi-a pierdut credinţa. Nu l-a lăsat conştiinţa să continue.
Conştiinţa lui Alex Thomas făcuse o impresie grozavă
asupra Laurei, dar la Reenie nu ţinea.
— Cu ce se ocupă acum, mă rog? a spus ea. Să-mi zici mie popă, dacă nu cu ceva care miroase urât. Are o privire alunecoasă.
— Ce nu-i în regulă cu el? am întrebat-o pe Reenie.
Nu îmi plăcuse, însă acum era judecat în lipsă.
— Mai degrabă ce e în regulă cu el, a spus Reenie. Să vă
rostogoliţi pe pajişte în văzul tuturor! Vorbea mai mult cu mine decât cu Laura. Bine măcar că aveaţi fustele trase peste picioare.
Reenie spunea că o fată singură cu un bărbat trebuia să
poată să ţină între genunchi o monedă de zece cenţi. Îi era frică mereu că lumea – bărbaţii – avea să ne vadă picioarele, partea de deasupra genunchilor. Despre femeile cărora nu le păsa de asta spunea: Cortina-i sus, unde-i spectacolul? sau Putea la fel de bine să atârne o firmă. Sau, mai răutăcios, O
caută cu lumânarea, o s-o păţească, sau, în cele mai rele cazuri, Aşteaptă să se întâmple un accident.
227
- ASASINUL ORB -
— Nu ne rostogoleam, a spus Laura. Nu era niciun deal.
— Rostogolit sau nu, ştiţi ce vreau să zic, a spus Reenie.
— Nu făceam nimic, am spus. Stăteam de vorbă.
— Nu asta contează, a spus Reenie. Putea să vă vadă
lumea.
— Data viitoare când nu facem nimic, o să ne ascundem în tufe, am spus.
— Oricum, cine e el? a întrebat Reenie, care îmi ignora de obicei provocările directe, întrucât acum nu mai putea să
facă nimic în privinţa lor.
Cine e el însemna Cine sunt părinţii lui.
— E orfan, a spus Laura. A fost adoptat de la un orfelinat.
L-au adoptat un preot prezbiterian cu soţia lui.
Părea să fi smuls această informaţie de la Alex Thomas într-un timp foarte scurt, dar ăsta era unul dintre talentele ei, dacă se pot numi aşa – punea într-una întrebări, de genul personal care eram învăţate că era nepoliticos, până când cealaltă persoană, de ruşine sau revoltă, era silită să o oprească răspunzând.
— Orfan! a exclamat Reenie. Ar putea fi oricine.
— Ce au orfanii? am întrebat.
Ştiam ce aveau în cărţile lui Reenie: nu ştiau cine le erau taţii, şi asta îi făcea nedemni de încredere, dacă nu de-a dreptul degeneraţi. Născut în şanţ era exprimarea lui Reenie.