Totuşi, m-am gândit ce plăcut e să ai astfel de haine frumoase, astfel de haine luate cu bani noi, imorali, în loc de veşmintele virtuoase, demodate şi lălâi, cum era moda noastră în aceste zile de sărăcie.
— Unde e Laura? a întrebat Reenie brusc alarmată.
— Habar n-am, am spus.
Luasem obiceiul de a mă răsti la Reenie, mai ales când făcea pe şefa cu mine. Nu eşti mama mea devenise cea mai usturătoare ripostă a mea.
224
- MARGARET ATWOOD -
— Trebuia să ai atâta minte să n-o scapi din vedere, a spus Reenie. Oricine ar putea să fie aici.
Oricine era una dintre gogoriţele ei. Niciodată nu ştiai ce tulburări, ce furtuni şi ce boacăne putea să comită oricine.
Am găsit-o pe Laura stând pe iarbă sub un copac, discutând cu un tânăr – un bărbat, nu un băiat – un bărbat negricios, cu pălărie de culoare deschisă. Avea un stil nedefinit – nu de muncitor în fabrică, dar nici de altceva, sau nimic precis. Fără cravată, dar e drept că era un picnic.
Cămaşă albastră, cam roasă la guler şi la manşete. Un stil improvizat, proletar. O grămadă de tineri îl afişa pe atunci – o grămadă de studenţi. Iarna purtau veste tricotate, cu dungi orizontale.
— Salut, a spus Laura. Încotro ai plecat? Ea e sora mea Iris, el e Alex.
— Domnul…? am spus.
Cum ajunsese atât de repede Laura la per tu?
— Alex Thomas, a spus tânărul.
S-a ridicat anevoie în picioare şi a întins mâna, iar eu am luat-o. Pe urmă m-am pomenit şezând lângă ei. Părea cel mai bun lucru, ca să o apăr pe Laura.
— Eşti străin de oraş, domnule Thomas?
— Da. Sunt în vizită aici.
Părea ceea ce Reenie ar fi numit tânăr cumsecade, adică
nu sărac. Dar nici bogat.
— E prieten cu Callie, a spus Laura. Tocmai a fost pe aici, ea ne-a făcut cunoştinţă. Au venit cu acelaşi tren.
Dădea cam prea multe explicaţii.
— L-ai cunoscut pe Richard Griffen? am întrebat-o pe Laura. Era cu tata. Cel care vine la cină.
— Richard Griffen, magnatul exploatator? a spus tânărul.
— Alex… domnul Thomas ştie o groază de lucruri despre Egiptul antic, a spus Laura. Îmi vorbea despre hieroglife.
S-a uitat la el. Nu o mai văzusem uitându-se la cineva în acel fel. Uluită, orbită? Greu de dat un nume unei astfel de priviri.
225
- ASASINUL ORB -
— Sună interesant, am spus.
Mi-am auzit glasul pronunţând interesant în acel fel sarcastic, cunoscut. Trebuia să-i spun în vreun fel acestui Alex Thomas că Laura avea numai paisprezece ani, dar nu-mi venea în minte nimic care să nu o fi supărat.
Alex Thomas a scos din buzunarul de la cămaşă un pachet de ţigări – Craven A, îmi amintesc. A scos una pentru sine.
M-a cam mirat că fuma ţigări la pachet – nu mergea cu cămaşa lui. Ţigările la pachet erau un lux: muncitorii din fabrică şi le rulau singuri, unii cu o singură mână.
— Mulţumesc, vreau, am spus.
Fumasem până atunci numai câteva ţigări, şi acelea pe furiş, şterpelite din tabachera de argint care stătea pe pian.
S-a uitat aspru la mine, ceea ce presupun că voisem, pe urmă a întins pachetul. A aprins un băţ de chibrit cu degetul mare, mi l-a întins.
— N-ar trebui să faci asta, a spus Laura. Ai putea să-ţi dai foc.
Elwood Murray a apărut dinaintea noastră, vertical şi iarăşi vesel. Partea din faţă a cămăşii lui era încă umedă şi pătată cu roz, acolo unde femeile cu batistele ude încercaseră
să şteargă sângele: nările lui erau încercuite cu roşu închis pe dinăuntru.
— Bună ziua, domnule Murray, a spus Laura. Sunteţi bine?
— Unii dintre băieţi s-au cam lăsat duşi de val, a spus Elwood Murray, de parcă dezvăluia timid că obţinuse nu ştiu ce premii. Totul a fost în glumă. Îmi daţi voie?
Apoi ne-a fotografiat cu aparatul cu bliţ. Întotdeauna spunea îmi daţi voie înainte să facă o fotografie pentru ziar, dar nu aştepta niciodată răspunsul. Alex Thomas a ridicat mâna ca pentru a se feri.