- MARGARET ATWOOD -
mlăştinos din mijloc. Acolo vânează bâtlanii; le auzi uneori ţipetele răguşite, ca un băţ râcâit pe o tablă zgrunţuroasă.
Când şi când iscodesc pe acolo câţiva ornitologi amatori, în felul lor îndurerat, de parcă ar căuta ceva ce au pierdut.
În umbrele de acolo sunt licăriri de argint, de la pachete de ţigări, şi tuberculii palizi, dezumflaţi ai prezervativelor aruncate, şi pătrate de şerveţele Kleenex dantelate de ploaie.
Câini şi pisici îşi formulează revendicările, cupluri pătimaşe se furişează printre copaci, deşi mai puţin ca pe vremuri –
acum există foarte multe alte opţiuni. Beţivii dorm sub tufele mai dese vara, şi uneori se duc acolo adolescenţi să fumeze şi să tragă pe nas ce-or fi fumând şi or trage ei pe nas. S-au găsit mucuri de lumânări şi linguri arse şi ciudatul ac de unică întrebuinţare. Am auzit toate astea de la Myra, care consideră că e o ruşine. Ştie pentru ce sunt mucurile de lumânări şi lingurile: sunt accesorii pentru droguri. Viciul e pretutindeni, se pare. Et in Arcadia ego.
Acum un deceniu sau două, a existat o încercare de curăţare a acestei zone. A fost înălţat un indicator – Colonel Parkman Park, care suna aiurea – şi s-au pus trei mese rustice de picnic şi un tomberon de plastic, pentru gunoi, şi două cabine de toaletă portabile, ca înlesniri pentru turiştii din afara oraşului, s-a spus, deşi aceştia preferau să-şi înghită hulpav berea şi să-şi împrăştie gunoaiele undeva de unde râul se vede mai bine. Pe urmă câţiva flăcăi cu degetul veşnic pe trăgaci au folosit indicatorul pentru antrenamentul la tir, iar mesele şi toaletele au fost înlăturate de guvernul provinciei – ceva legat de buget – iar tomberonul nu a mai fost niciodată golit, cu toate că era frecvent prădat de ratoni; aşa că l-au luat şi pe el, iar acum locul arată cum arăta înainte vreme.
I se spune Camp Grounds pentru că acolo se ţineau înainte întrunirile religioase, cu corturi mari, ca un circ, şi predicatori înflăcăraţi, de import. Pe vremea aceea spaţiul era mai bine întreţinut, dacă nu cumva mai bătătorit de picioare.
Mici bâlciuri ambulante îşi instalau acolo barăcile şi 217
- ASASINUL ORB -
manejurile şi îşi priponeau poneii şi măgarii, şi se desfăşurau parade care se dispersau în picnicuri. Era un loc de adunări în aer liber, de orice fel.
Aici se ţinea de Labour Day Sărbătoarea Chase and Sons.
Ăsta era numele formal, deşi oamenii îi spuneau pur şi simplu picnicul fabricii de nasturi. Era totdeauna în sâmbăta dinaintea oficialei Zi a Muncii care se sărbătorea luni, cu retorica ei serioasă şi fanfare mărşăluind şi bannere făcute în casă. Erau baloane şi un carusel, şi jocuri inofensive, prosteşti – alergări în sac, oul şi lingura, alergări de ştafetă în care ştafeta era un morcov. Cântau cvartete de frizeri, nu prea rău; corpul de trompeţi cercetaşi trâmbiţa, una sau două melodii; echipe de copii executau dansuri populare scoţiene şi stepuri irlandeze pe o platformă de lemn înălţată, ca un ring de box, muzica fiind asigurată de un gramofon cu pâlnie încolăcită. Era un concurs pentru cel mai bine îmbrăcat animal de casă, şi unul pentru bebeluşi. Oamenii mâncau porumb fiert, salată de cartofi, crenvurşti. Trupele Auxiliare ale Doamnelor organizau vânzări de produse de patiserie în ajutorul lui cutare şi lui cutărică, oferind plăcinte şi prăjiturele şi checuri, şi borcane cu marmeladă şi condimente din ierburi şi murături, fiecare având o etichetă
cu un nume: Murăturile Rhodei, Compotul de prune al lui Pearl.
Erau zbenguieli – zburdălnicii. La tejghea nu se servea nimic mai tare decât limonada, dar bărbaţii aduceau flacoane plate de whisky sau sticle de o jumătate şi, când se lăsa înserarea, se puteau auzi printre copaci încăierări, sau strigăte şi râsete răguşite urmate de pleoscăituri în lungul malului când un bărbat sau un tânăr era aruncat complet îmbrăcat, dacă nu cumva fără pantaloni. Jogues era destul de puţin adânc acolo, aşa că aproape nimeni nu s-a înecat.
După căderea întunericului erau focuri de artificii, în perioada de glorie a acestui picnic, sau ce îmi amintesc eu ca fiind perioada lui de glorie, erau şi cadriluri, cântate de 218
- MARGARET ATWOOD -
vioară. Dar până în anul de care îmi amintesc acum, care e 1934, acest gen de veselie excesivă fusese redus.
Pe la trei după-amiază, tata ţinea un discurs, de pe platforma de dans. Era întotdeauna un discurs scurt, dar era ascultat cu atenţie de bărbaţii mai în vârstă; şi de femei, întrucât fie lucrau ele însele pentru companie, fie erau măritate cu cineva care lucra. Când vremurile s-au înăsprit, chiar şi bărbaţii mai tineri au început să asculte discursul; chiar şi fetele, cu rochii de vară şi braţe semidezgolite.
Discursul nu spunea mare lucru, dar puteai să citeşti printre rânduri. „Motive de mulţumire” era bine; „temeiuri de optimism” era rău.
În anul acela, vremea era caldă şi secetoasă, aşa cum fusese de prea mult. N-au mai fost atâtea baloane ca de obicei; n-a mai fost caruselul. Porumbul fiert era prea bătrân, boabele erau încreţite ca încheieturile degetelor; limonada era mai mult apă, crenvurştii se terminaseră prea repede. Totuşi, la Chase Industries nu se făcuseră
concedieri, nu încă. Încetinirea activităţii, dar fără concedieri.
Tata a spus de patru ori „temeiuri de optimism”, dar niciodată „motive de mulţumire”. Au existat priviri neliniştite.
Când eram mai mici, mie şi Laurei ne plăcea acest picnic; acum nu, dar prezenţa noastră era o datorie. Trebuia să dăm exemplu. Ni se vârâse asta în cap de la o vârstă fragedă.
Mama îşi făcuse o regulă din a merge mereu, indiferent cât de rău se simţea.
După ce mama a murit şi Reenie a preluat sarcina de a se ocupa de noi, a fost deosebit de grijulie cu ţinuta noastră
pentru acea zi: nu prea sport, pentru că ar fi fost un semn de dispreţ, de parcă nu ne-ar fi păsat ce credea obştea despre noi; dar nici prea elegantă, pentru că asta ar fi însemnat că
făceam pe grozavele. Acum eram destul de mari ca să ne alegem singure hainele – eu tocmai împlinisem optsprezece ani, Laura avea paisprezece şi jumătate – deşi nu mai aveam atâtea opţiuni din care să alegem. Etalarea luxului excesiv fusese întotdeauna descurajată în casa noastră, cu toate că
219
- ASASINUL ORB -
aveam ceea ce Reenie numea lucruri bune, dar în ultimul timp definiţia luxului se îngustase astfel încât ajunsese să
însemne orice era nou. Pentru picnic, amândouă eram îmbrăcate cu fustele albastre tiroleze şi bluze albe de vara trecută. Laura purta pălăria mea din urmă cu trei sezoane; eu însămi aveam pălăria de anul trecut, cu panglica schimbată.
Pe Laura nu părea să o deranjeze. Pe mine, da. Am spus-o, şi Laura a zis că sunt fluşturatică.
Am ascultat discursul. (Sau eu l-am ascultat, Laura avea aerul că asculta – ochi mari, cap înclinat atent într-o parte –
dar nu puteai să ştii niciodată ce asculta.) Tata reuşise întotdeauna să ducă la capăt acest discurs, indiferent ce băuse, dar de data asta s-a poticnit la text. Şi-a apropiat ochiul bun de foaia dactilografiată, apoi a depărtat-o, cu o privire perplexă, de parcă era o notă de plată pentru ceva ce nu comandase. Înainte hainele lui erau elegante, pe urmă
erau elegante dar uzate, însă în acea zi se apropiau de jerpelite. Părul îi era miţos pe la urechi, având nevoie să fie tuns; părea hărţuit – feroce chiar, ca un hoţ de drumul mare încolţit.
După discurs, pentru care nu au mai fost decât aplauze din respect, unii dintre bărbaţi s-au adunat în grupuri strânse, vorbind între ei cu glas coborât. Alţii s-au aşezat sub copaci, pe haine sau pături întinse. Numai bărbaţii au făcut asta; femeile au rămas treze, vigilente. Mamele şi-au mânat copiii mici la râu, să se bălăcească lângă mica plajă de acolo.
Mai încolo, începuse un meci de baseball, cu praf mult.
M-am dus s-o ajut pe Reenie să-şi vândă plăcintele. În ajutorul cui erau? Nu mai ţin minte. Dar acest ajutor îl dădeam de acum în fiecare an – era aşteptat. I-am spus Laurei că s-ar cuveni să vină şi ea, dar s-a făcut că nu mă
aude, şi s-a îndepărtat, ţinându-şi pălăria de borul moale şi bălăbănind-o.