Un timp, Laura a fost vigilentă faţă de domnul Erskine, dar durerea fizică – durerea ei, adică – nu avea mare putere asupra ei. Atenţia îi rătăcea, chiar şi atunci când el urla. El avea o gamă foarte limitată. Ea se uita la tapet – un model cu boboci de trandafir şi panglici – sau pe fereastră. Avea capacitatea de a se sustrage cât ai clipi din ochi – într-o clipă
era concentrată asupra ta, în clipa următoare era în altă
parte. Sau mai degrabă tu erai în altă parte; te îndepărta din minte de parcă ar fi fluturat o baghetă nevăzută; de parcă tu ai fi fost cel făcut să dispară.
Domnul Erskine nu suporta să fie neutralizat în modul acesta. Se apuca s-o zgâlţâie – ca să-şi revină, spunea el. Nu eşti Frumoasa din Pădurea Adormită, zbiera el. Uneori o azvârlea de perete, sau o zgâlţâia cu mâinile în jurul gâtului ei. Când o scutura, ea închidea ochii şi se înmuia ca o cârpă, ceea ce îl înfuria şi mai tare. La început am încercat să
intervin, dar nu a folosit la nimic. M-a dat pur şi simplu la o parte cu o lovitură puternică a braţului său urât mirositor, îmbrăcat în tweed.
— Nu-l supăra, i-am spus Laurei.
— Nu contează dacă îl supăr sau nu, a spus Laura.
Oricum, nu e supărat. Vrea doar să-şi bage mâna sub bluza mea.
— Nu l-am văzut niciodată făcând asta, am spus. De ce ar vrea?
— O face când nu te uiţi tu, a spus Laura. Sau sub fusta mea. Îi plac chiloţii.
A spus-o cu atâta calm încât am crezut că probabil a scornit asta, sau a înţeles greşit. A înţeles greşit mâinile domnului Erskine, intenţiile lor. Ce descrisese ea nu era deloc plauzibil. Nu mi se părea genul de lucru pe care l-ar fi făcut un bărbat adult, sau care l-ar fi interesat cât de cât, fiindcă oare nu era Laura doar o fetiţă?
— N-ar trebui să-i spunem lui Reenie? am tatonat eu.
210
- MARGARET ATWOOD -
— S-ar putea să nu mă creadă, a spus Laura. Tu nu mă
crezi.
Dar Reenie chiar a crezut-o, sau a ales să o creadă, şi ăsta a fost sfârşitul domnului Erskine. Era prea deşteaptă ca să
se lupte corp la corp cu el: el ar fi acuzat-o pe Laura că
spune minciuni murdare, şi pe urmă lucrurile ar fi stat mai rău ca niciodată. Patru zile mai târziu, Reenie a intrat cu paşi mari în biroul tatei de la fabrica de nasturi cu un pumn de fotografii de contrabandă. Nu erau genul de lucruri care astăzi ar ridica mai mult de o sprânceană, dar pe atunci erau scandaloase – femei cu ciorapi negri şi sâni în formă de budincă, ce se revărsau peste sutienele lor uriaşe, aceleaşi femei fără nimic pe ele, în poziţii contorsionate, cu picioarele desfăcute. A spus că le găsise sub patul domnului Erskine când mătura în camera lui, şi oare acesta era genul de bărbat căruia se cădea să i se încredinţeze tinerele fete ale căpitanului Chase?
A existat o audienţă curioasă, care includea un grup de muncitori din fabrică şi pe avocatul tatei şi, întâmplător, pe viitorul soţ al lui Reenie, Ron Hincks. Pentru acesta a fost copleşitor să o vadă pe Reenie, cu obrajii ei cu gropiţe aprinşi, cu ochii arzând ca ai unei Furii răzbunătoare, cu spirala neagră a părului ei desprinzându-se din agrafe, fluturând un pumn de femei goale puşcă, cu ţâţe uriaşe, şi vagine stufoase. În gând a căzut în genunchi dinaintea ei şi, din acea zi, a început să se ţină după ea, ceea ce în cele din urmă a avut succes. Dar asta e altă poveste.
Dacă există un lucru pe care Port Ticonderoga nu-l suporta, a spus avocatul tatei pe ton de recomandare, era acest gen de pângărire a tinerilor neştiutori de către mâinile învăţătorilor. Tata şi-a dat seama că, după asta, nu mai putea să îl ţină în casă pe domnul Erskine fără să fie considerat un căpcăun.
(O bănuiesc de mult pe Reenie că ea însăşi făcuse rost de fotografii, de la fratele care se ocupa cu distribuirea 211
- ASASINUL ORB -
revistelor, şi care putea să i le aducă. Bănuiesc că domnul Erskine era nevinovat în privinţa acestor fotografii. Mai curând, gusturile lui se îndreptau spre copii, nu spre sutiene mari. Dar la acea vreme nu se putea aştepta la un joc corect din partea lui Reenie.)
Domnul Erskine a plecat, declarându-şi nevinovăţia –
indignat dar şi zdruncinat. Laura a spus că rugăciunile ei fuseseră ascultate. A spus că se rugase ca domnul Erskine să fie dat afară din casa noastră, şi că Dumnezeu o auzise.
Reenie, spunea ea, făcuse voia Lui, cu fotografiile murdare şi restul. M-am întrebat ce gândea Dumnezeu despre asta, presupunând că El exista – lucru de care mă îndoiam tot mai mult.
Laura, pe de altă parte, se apropiase de religie într-un mod serios în timpul profesoratului domnului Erskine: încă era speriată de Dumnezeu, dar silită să aleagă între un tiran irascibil şi imprevizibil şi altul, îl alesese pe cel care era mai important, dar şi mai departe.
Odată alegerea făcută, a dus-o la extreme, cum ducea totul.
— Am să mă fac călugăriţă, a anunţat ea placid, în timp ce mâncam sendviciurile de la prânz, la masa din bucătărie.
— Nu poţi, a spus Reenie. N-or să te primească. Nu eşti catolică.
— Aş putea să fiu, a spus Laura. Aş putea să trec la catolicism.
— Mă rog, a spus Reenie, va trebui să te tunzi de tot. Sub vălurile alea ale lor, călugăriţele sunt chele ca un ou.
Asta a fost o mutare isteaţă din partea lui Reenie. Laura nu ştiuse asta. Dacă era foarte mândră de ceva, acel lucru era părul ei.
— De ce? a întrebat ea.
— Ele cred că aşa vrea Dumnezeu. Cred ca Dumnezeu vrea ca ele să-i aducă părul lor drept jertfă, ceea ce nu face decât să arate ce neştiutoare sunt. Ce să facă cu el? a spus Reenie. Ce idee! Atâta păr!
212
- MARGARET ATWOOD -
— Ce se face cu părul? a întrebat Laura. Odată ce a fost tuns.
Reenie rupea fasole verde: poc, poc, poc.