— Minunat, dragă, a spus domnişoara Violenţă.
Era iubitoare de dragoste neţărmurită, dar era la fel de iubitoare de melancolie deznădăjduită.
Era acolo o carte subţire, legată în piele de culoarea tutunului, care fusese a bunicii Adelia: Rubaiatele lui Omar Khayyam, de Edward Fitzgerald. (De fapt, nu o scrisese Edward Fitzgerald, şi totuşi se spunea că el era autorul. Cum se explică asta? N-am încercat să aflu.) Domnişoara Violenţă
citea uneori din această carte, ca să-mi arate cum trebuia rostită poezia:
O carte de versuri sub umbrar,
Un urcior cu vin, o pâine – şi tu
Lângă mine cântând în sălbăticie –
Oh, sălbăticia ar fi Paradisul!
Oh-ul l-a scos icnit, de parcă cineva o lovise în piept; la fel şi tu-ul. Mie mi se părea că se făcea prea multă zarvă în jurul unui picnic, şi mă întrebam cu ce mâncaseră pâinea.
200
- MARGARET ATWOOD -
— Bineînţeles că nu era vin adevărat, dragă, a spus domnişoara Violenţă. Se referă la slujba de împărtăşanie.
Doar un înger înaripat ar opri, înainte de a fi prea târziu, Încă nedesfăşuratul Sul al Sorţii,
Şi l-ar face pe neînduplecatul Arhivar altfel să înregistreze Sau să şteargă de tot!
Ah, Iubire! De-am putea tu şi cu mine să conspirăm cu El Pentru a înhăţa tot acest jalnic Plan al Lucrurilor, Nu l-am face bucăţele – şi l-am remodela apoi Mai după Dorinţa inimii?
— Foarte adevărat, a spus domnişoara Violenţă, cu un oftat.
Dar ea ofta pentru toate. Se armoniza foarte bine cu Avilionul – cu demodata lui splendoare victoriană, cu aerul lui de decădere estetică, de graţie apusă, de regret şters.
Atitudinea ei şi chiar şi caşmirurile ei decolorate se potriveau cu tapetul.
Laura nu prea citea. În schimb, copia tablouri, sau colora ilustraţiile alb-negru din cărţi groase, erudite, de călătorie şi istorie. (Domnişoara Violenţă o lăsa să facă asta, pe motiv că
nimeni nu avea să observe.) Laura avea idei ciudate, dar foarte clare, despre culorile care se impuneau: colora un copac cu albastru sau roşu, colora cerul în roz sau verde.
Dacă era vorba de fotografia cuiva care nu-i plăcea, îi înroşea tare faţa, sau i-o făcea gri-închis ca să şteargă trăsăturile.
Îi plăcea să deseneze piramidele dintr-o carte despre Egipt; îi plăcea să coloreze idolii egipteni. Şi statuile asiriene cu trupuri de lei înaripaţi şi capete de vulturi sau oameni. Asta era dintr-o carte de Sir Henry Layard, care descoperise statuile în ruinele de la Ninive şi le adusese cu vaporul în Anglia; se spunea că erau reprezentări ale îngerilor descrişi în Cartea lui Iezechiel. Domnişoara Violenţă nu considera aceste poze foarte drăguţe – statuile arătau păgâne, şi 201
- ASASINUL ORB -
însetate de sânge – dar Laura nu era de oprit. În faţa criticii, nu făcea decât să se ghemuiască şi mai mult asupra paginii şi să coloreze mai departe, de parcă viaţa ei depindea de asta.
— Spatele drept, dragă, spunea domnişoara Violenţă.
Închipuie-ţi că şira spinării e un copac care creşte spre cer.
Dar pe Laura nu o interesa să îşi închipuie astfel de lucruri.
— Nu vreau să fiu copac, spunea ea.
— Mai bine copac decât cocoşată, dragă, ofta domnişoara Violenţă, şi dacă nu acorzi atenţie poziţiei tale, în asta ai să
te transformi.
Domnişoara Violenţă îşi petrecea mult timp stând lângă
fereastră şi citind romane de dragoste de la biblioteca de împrumut. Îi mai plăcea să răsfoiască albumele cu tăieturi din ziare, cu copertele lor din piele cu ornamentaţii în relief, ale bunicii Adelia, cu invitaţii elegant stampate, lipite cu grijă, cu meniuri tipărite la sediul ziarului, şi tăieturile din ziare de după aceea – ceaiurile de caritate, conferinţele de autoperfecţionare ilustrate cu diapozitive – temerarii, prietenoşii călători la Paris şi în Grecia şi chiar India, swedemborgienii, fabienii, vegetarienii, toţi promotorii diverşi ai autoperfecţionării, când şi când cu ceva într-adevăr bizar, descriind cum practicau indigenii vrăjitoria sau îşi ascundeau femeile în spatele unor măşti complicate din lemn sau decorau ţestele strămoşilor lor cu vopsea roşie şi scoici.
Toate dovezile de hârtie îngălbenită ale acelei vieţi luxuriante, ambiţioase, implacabil apuse, pe care domnişoara Violenţă o cerceta centimetru cu centimetru, de parcă şi-o reamintea, zâmbind cu o blândă plăcere mandatară.
Avea un pachet de stele din poleială, aurii şi argintii, pe care le lipea pe lucrurile făcute de noi. Uneori ne lua să
culegem flori de câmp, pe care le presam între două coli de sugativă, cu o carte grea deasupra. Am ajuns să ţinem la ea, 202
- MARGARET ATWOOD -
cu toate că n-am plâns când a plecat. Ea a plâns, totuşi – cu lacrimi din abundenţă, neelegant, aşa cum făcea totul.
Am împlinit treisprezece ani. Creşteam deprinzând obiceiuri care nu erau vina mea, cu toate că păreau să-l supere pe tata tot atât de mult ca şi cum ar fi fost. A început să fie preocupat de poziţia mea, de modul meu de a vorbi, de comportamentul meu în general. Îmbrăcămintea mea trebuia să fie simplă şi modestă, cu bluze albe şi fuste plisate de culoare închisă, şi rochii de catifea, închise la culoare, pentru biserică. Haine care semănau cu nişte uniforme –
care semănau cu nişte costume marinăreşti, dar nu erau.
Trebuia să ţin umerii drepţi, fără urmă de lăsare. Nu aveam voie să stau tolănită, să mestec gumă, să mă foiesc, sau să