suntem surde ori tâmpite; nu îi priveam niciodată în ochi, numai în frunte. Adesea ne lua mai mult decât ai crede să
scăpăm de ei; de regulă suportau multe de la noi, fiindcă
erau ameninţaţi de viaţă şi aveau nevoie de leafă. Nu aveam nimic împotriva lor ca indivizi; pur şi simplu nu voiam să-i avem în cârcă.
Când nu eram cu aceşti preceptori, trebuia să stăm la Avilion, fie în casă, fie în parcul din jur. Dar cine era să ne supravegheze? Preceptorii erau uşor de ocolit, ei nu ne ştiau potecile secrete, iar Reenie nu putea să stea cu ochii pe noi clipă de clipă, după cum chiar ea sublinia deseori.
Ori de câte ori puteam, plecam pe furiş de la Avilion şi hoinăream prin oraş, în ciuda credinţei lui Reenie că lumea era plină de criminali şi anarhişti şi orientali siniştri cu pipe cu opiu, mustăţi subţiri ca funia răsucită şi unghii lungi şi ascuţite, şi toxicomani şi proxeneţi, care aşteptau să ne răpească şi să-i ceară tatei bani drept răscumpărare.
Unul dintre mulţii fraţi ai lui Reenie avea o oarecare legătură cu nişte reviste ieftine, genul de scandal, de calitate proastă, pe care puteai să le cumperi de la drogherii, iar pe cele mai rele le puteai obţine numai pe sub mână. Care era sarcina lui? Distribuire, o numea Reenie. Introducerea lor în ţară prin contrabandă, cred acum. În tot cazul, uneori îi dădea lui Reenie stocul rămas, şi în ciuda eforturilor ei de a le ascunde de noi, mai devreme sau mai târziu puneam mâna pe ele. Unele erau de dragoste, şi cu toate că Reenie le devora, noi puneam puţin preţ pe ele. Le preferam – sau eu le preferam, iar Laura mi se alătura – pe cele cu poveşti despre alte ţări, sau chiar alte planete. Nave spaţiale din viitor, unde femeile purtau fuste foarte scurte, făcute din material lucios, 195
- ASASINUL ORB -
şi totul strălucea; asteroizi pe care plantele vorbeau, bântuiţi de monştri cu colţi şi ochi enormi; ţări de altădată, locuite de fete mlădii cu ochi de topaz şi piele opalină, îmbrăcate cu pantaloni de tifon şi brasiere mici, de metal, ca două pâlnii unite cu un lanţ. Eroi în costume severe, cu coifuri cu aripi şi ţepuşe.
Prostii, le numea Reenie pe acestea. Nu există aşa ceva pe pământ. Dar mie tocmai asta îmi plăcea la ele.
Criminalii şi proxeneţii erau în revistele poliţiste, cu copertele presărate cu pistoale şi bălţi de sânge. În acestea, moştenitoarele cu ochi căscaţi ale unor mari averi erau întotdeauna scoase din circulaţie cu eter şi legate cu frânghie de rufe – mult mai multă decât era nevoie – şi încuiate în cabine de iaht sau cripte de biserici părăsite, sau în pivniţe reci şi umede din castele. Eu şi Laura credeam în existenţa unor astfel de oameni, dar nu ne era prea frică de ei, pentru că ştiam la ce să ne aşteptăm. Ei aveau automobile mari şi negre, şi purtau paltoane şi mănuşi groase şi pălării negre de fetru, şi noi am fi putut să-i recunoaştem imediat şi să
fugim.
Însă nu am văzut niciodată unul. Singurele forţe ostile pe care le întâlneam erau copiii muncitorilor din fabrică, cei mici, care încă nu ştiau că nu trebuia să fim atinse. Veneau după noi câte doi sau câte trei, tăcuţi şi curioşi sau făcându-ne în toate felurile; când şi când aruncau cu pietre, deşi niciodată nu ne-au lovit. Cel mai vulnerabile eram în faţa lor când iscodeam pe poteca îngustă de lângă Louveteau, cu stânca de deasupra – de acolo puteau fi aruncate asupra noastră tot felul de lucruri – sau pe străduţele lăturalnice, pe care am învăţat să le evităm.
Mergeam pe Erie Street, examinând vitrinele magazinelor: cel mixt cu articole ieftine era preferatul nostru. Sau ne uitam prin gardul de plasă la şcoala primară, care era pentru copii de rând – copii de muncitori – cu terenul ei de zgură şi uşile înalte, sculptate, pe care scria Băieţi şi Fete. În recreaţii se ţipa mult, şi copiii nu erau curaţi, mai ales după ce se 196
- MARGARET ATWOOD -
băteau sau erau trântiţi pe zgură. Eram recunoscătoare că
nu trebuia să mergem la şcoala asta. (Oare chiar eram recunoscătoare? Sau, pe de altă parte, ne simţeam excluse?
Poate şi una, şi alta.)
În aceste excursii purtam pălării. Aveam ideea că erau o protecţie; că ne făceau, într-un fel, invizibile. O doamnă nu iese niciodată fără pălărie, spunea Reenie. Nici fără mănuşi, spunea ea, dar nu întotdeauna ne sinchiseam de astea.
Pălăriile de paie sunt cele de care mi-aduc eu aminte din vremea aceea: nu paie de culoare deschisă, ci arămii. Şi căldura umedă din iunie, aerul moleşit de polen. Strălucirea albastră a cerului. Apatia, tândăleala.
Cât aş vrea să am iarăşi acele după-amieze fără noimă –
plictiseală, lipsa unui ţel, posibilităţile încă neformate! Şi chiar le am într-un fel: doar că acum nu prea mai are ce să
se întâmple mai departe.
Preceptorul pe care l-am avut în această perioadă a stat mai mult decât majoritatea. Era o femeie de patruzeci de ani, cu o garderobă de jachete de caşmir decolorate care indicau o existenţă anterioară mai prosperă, şi un rulou de păr cenuşiu prins în agrafe la ceafă. O chema domnişoara Goreham – domnişoara Violet Goreham. Eu am poreclit-o pe la spate domnişoara Violenţă, pentru că mi se părea că era o combinaţie foarte neverosimilă, şi după aceea abia puteam să
mă uit la ea fără să chicotesc. Numele a rămas, totuşi; i l-am spus şi Laurei, şi pe urmă fireşte că a aflat şi Reenie de el.
Ne-a spus că eram necuviincioase că râdeam în felul acesta de domnişoara Goreham; biata fiinţă decăzuse şi merita mila noastră, pentru că era fată bătrână. Ce era aia? O femeie fără
bărbat. Domnişoara Goreham era condamnată la o viaţă cu o singură fericire, spunea Rennie cu o urmă de dispreţ.
— Dar nici tu n-ai bărbat, a spus Laura.
— Asta-i altceva, a spus Reenie. Eu n-am văzut încă un bărbat pe care aş catadicsi să-mi suflu nasul, dar mi-am refuzat porţia. Am avut oferte.
197
- ASASINUL ORB -
— Poate că şi domnişoara Violenţă a avut, am spus, doar ca să o contrazic; mă apropiam de acea vârstă.
— Ba nu, a spus Reenie, n-a avut.
— De unde ştii? a întrebat Laura.
— Îţi dai seama după cum arată, a spus Reenie. Iar dacă
ar fi avut totuşi o ofertă, chiar dacă bărbatul ar fi avut trei capete şi o coadă, l-ar fi înşfăcat iute ca şarpele.
Ne înţelegeam bine cu domnişoara Violenţă fiindcă ne lăsa să facem ce vrem. Şi-a dat repede seama că nu avea forţa să
ne controleze, şi se hotărâse în mod înţelept să nu-şi bată
capul să încerce. Ne făceam lecţiile dimineaţa, în bibliotecă, care fusese odinioară a bunicului Benjamin şi acum era a tatei, iar domnişoara Violenţă ne dădea mână liberă acolo.
Rafturile erau pline de cărţi grele, legate în piele, cu titluri imprimate cu auriu mat, şi mă îndoiam că bunicul Benjamin le citea vreodată: erau doar ideea bunicii Adelia despre ce se cuvenea să citească el.
Alegeam cărţile care mă interesau. Povestea celor două