— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala! a spus Reenie.
Ăsta era un semn că era supărată, faptul că nu se oprea din vorbit chiar dacă eu şi cu Laura eram în bucătărie. (Mai târziu i-am spus Laurei ce e o boarfă: o fată care mestecă
gumă. Dar Callie Fitzsimmons nu făcea asta.)
— Copiii le aud pe toate, a spus doamna Hillcoate, pe un ton de avertizare, dar Reenie a continuat.
— Cât despre hainele alea pe care le poartă, ar putea la fel de bine să meargă la biserică în chiloţi. În lumină vezi soarele, luna şi stelele, şi tot ce e între tine şi ele. Nu că ar avea multe de arătat, e o paraşută din alea, ca scândura.
— Eu n-aş fi avut curajul, a spus doamna Hillcoate.
— Nu poţi să-i zici curaj, a spus Reenie. O doare-n fund.
Nu e întreagă la minte, după părerea mea; îi lipseşte o doagă.
Înoată goală puşcă în eleşteu, printre broaşte şi caraşii aurii
– am întâlnit-o pe peluză, când se întorcea, numai cu un prosop şi ce i-a dat Dumnezeu Evei. Doar a dat din cap şi a zâmbit, nu i-a păsat niciun pic.
— Am auzit şi eu asta, a spus Reenie. Vrea doar să pună
gheara pe el, şi pe urmă să-l cureţe.
— Pe cine să cureţe? Care gheară? a întrebat Laura.
Paraşută m-a dus cu gândul la rufele ude de pe sârmă, umflate de vânt. Callista Fitzsimmons nu era deloc aşa.
A existat o gâlceavă cu privire la Memorialul Eroilor Războiului, şi nu numai din cauza zvonurilor despre tata şi Callista Fitzsimmons. Unii oameni din oraş considerau că
statuia Soldatului Istovit arăta prea demoralizant, şi era şi prea şleampătă: obiectau la cămaşa descheiată. Voiau ceva mai triumfător, precum Zeiţa Victoriei de pe monumentul de peste două oraşe, care avea aripi de înger şi veşminte fluturânde în vânt şi ţinea un instrument cu trei dinţi, care semăna cu o furculiţă de prăjit pâinea. Mai voiau să se scrie 189
- ASASINUL ORB -
pe partea din faţă „Pentru cei care au făcut de bunăvoie sacrificiul suprem”.
Tata a refuzat să capituleze în privinţa sculpturii, spunând că trebuiau să se considere norocoşi că Soldatul Istovit avea două mâini şi două picioare, nemaivorbind de cap, şi că dacă
nu aveau grijă ce spun o să recurgă la realismul gol-goluţ, şi statuia avea să fie făcută din bucăţi de corp în putrezire, ca cele multe pe care călcase la vremea lui. Cât despre inscripţie, sacrificiul nu avea nicio treabă cu bună-voia, deoarece morţii nu avuseseră intenţia să se trimită singuri pe lumea cealaltă. El unul prefera „Ca să nu uităm”, ceea ce punea povara acolo unde trebuia să fie: pe uitarea noastră. A spus că al dracului de mulţi oameni uitau al dracului de repede. Rareori înjura în public, aşa că asta a făcut impresie.
A fost ca el, bineînţeles, întrucât el plătea.
Cei de la Camera de Comerţ au scos banii pentru cele patru plăci de bronz, cu listele de onoare ale celor căzuţi şi numele bătăliilor. Au vrut ca la urmă să fie trecute şi numele lor, dar tata i-a făcut de ruşine, obligându-i să renunţe.
Memorialul Eroilor Războiului era pentru cei morţi, le-a spus el, nu pentru cei ce rămăseseră în viaţă, şi cu atât mai puţin pentru cei care culegeau roadele. Genul acesta de a vorbi i-a atras antipatia unora.
Monumentul a fost dezvelit în noiembrie 1928, de Ziua Eroilor. A fost multă lume, în ciuda burniţei reci. Soldatul Istovit fusese montat pe o piramidă cu patru feţe din pietre de râu rotunjite, ca pietrele Avilionului, iar plăcilor de bronz li s-au pus chenare din crini şi maci, împletiţi cu frunze de arţar. Şi cu privire la asta au fost nişte discuţii aprinse.
Callie Fitzsimmons a spus că modelul era demodat şi banal, cu toate frunzele şi florile alea pleoştite – victoriene, cea mai mare insultă la adresa artiştilor în zilele acelea. Voia ceva mai viguros, mai modern. Însă oamenilor din oraş le plăcea, şi tata a spus că uneori trebuie să faci compromisuri.
La ceremonie s-a cântat la cimpoaie. („Mai bine afară decât înăuntru”, a spus Reenie.) Apoi s-a rostit predica cea mare, 190
- MARGARET ATWOOD -
de către preotul prezbiterian, care a vorbit despre „cei care au făcut de bunăvoie sacrificiul suprem” – împunsătura oraşului la adresa tatei, să arate că nu putea impune el absolut orice şi că banii nu puteau să cumpere totul, şi că îşi însuşiseră fraza aceea în ciuda lui. Apoi s-au mai ţinut nişte discursuri, şi s-au spus rugăciuni – multe discursuri şi multe rugăciuni, din cauză că preoţii bisericilor de toate genurile din oraş trebuiau să fie reprezentaţi. Deşi în comitetul de organizare nu existau catolici, chiar şi preoţilor catolici li s-a permis să spună o rugăciune. Tata a insistat pentru asta, pe motiv că un soldat catolic mort e la fel de mort ca unul protestant.
Reenie a spus că acesta era un mod de a privi lucrurile.
— Care e celălalt mod? a întrebat Laura.
Tata a depus prima coroană. Eu şi cu Laura ne uitam, mână în mână; Reenie plângea. Royal Canadian Regiment trimisese o delegaţie, tocmai de la Wolseley Barracks din London, şi maiorul M.K. Greene a depus o coroană. Apoi s-au depus coroane de către toţi cei la care te-ai fi putut gândi
– Legiunea, urmată de Lions, Kinsmen, Rotary Club, Oddfellows, Orange Order, Cavalerii din Columbus, Camera de Comerţ şi I.O.D.E. printre alţii – ultima fiind doamna Wilmer Sullivan din partea Mamelor celor Căzuţi, care pierduse trei fii. S-a cântat „Rămâi cu mine”, apoi un gornist din fanfara cercetaşilor a cântat „Ultimul post”, cam tremurat, urmat de două minute de reculegere şi o salvă de proiectile de carabină trasă de miliţie. Pe urmă am avut
„Deşteptarea”.
Tata stătea cu capul plecat, dar tremura vizibil, dacă de durere sau furie e greu de spus. Avea pe sub palton uniforma, şi se sprijinea cu ambele mâini, cu mănuşi, în baston.
Era prezentă şi Callie Fitzsimmons, dar ea rămase în spate. Nu era genul de situaţie în care artistul să iasă în faţă
şi să facă o plecăciune, ne-a spus ea. Purta o jachetă neagră, 191
- ASASINUL ORB -
decentă, şi o fustă obişnuită în loc de robă, şi o pălărie care îi ascundea cea mai mare parte a feţei, dar oricum se şoptea despre ea.
După aceea Reenie a făcut cacao, pentru mine şi pentru Laura, în bucătărie, ca să ne încălzească fiindcă
îngheţaserăm în burniţă. I-a oferit o ceaşcă şi doamnei Hillcoate, care a spus că nu o refuză.