scutura să mă trezesc, apoi se urca în pat, lângă mine. Nu putea să doarmă: din cauza lui Dumnezeu. Până la înmormântare, ea şi Dumnezeu fuseseră în relaţii bune.
Dumnezeu vă iubeşte, spunea învăţătoarea de la şcoala de duminică de la biserica metodistă, unde ne trimisese mama 177
- ASASINUL ORB -
şi unde Reenie continua să ne trimită din principii generale, iar Laura crezuse. Dar acum nu mai era atât de sigură.
A început să se frământe cu privire la domiciliul exact al lui Dumnezeu. Învăţătoarea de la şcoala de duminică era de vină: Dumnezeu e peste tot, spusese ea, şi Laura voia să ştie: e Dumnezeu în soare, e Dumnezeu în lună, e Dumnezeu în bucătărie, în baie, sub pat? („Tare i-aş mai suci gâtul femeii ăleia!” spunea Reenie.) Laura nu voia ca Dumnezeu să-i apară în faţă pe neaşteptate, lucru deloc greu de înţeles ţinând seamă de comportamentul lui recent. Deschide gura şi închide ochii şi am să-ţi fac o mare surpriză, spunea Reenie ţinând o prăjiturică la spate, dar Laura nu mai voia s-o facă.
Voia să ţină ochii deschişi. Nu că n-ar fi avut încredere în Reenie, doar că se temea de surprize.
Probabil că Dumnezeu era în debaraua cu mături. Părea locul cel mai potrivit. Stătea la pândă acolo ca un unchi excentric şi posibil periculos, dar nu putea fi sigură dacă era acolo în orice moment pentru că îi era frică să deschidă uşa.
„Dumnezeu e în inima voastră”, spunea învăţătoarea de la şcoala de duminică, şi asta era şi mai rău. Dacă ar fi fost în debara, s-ar fi putut face ceva, de pildă să încui uşa.
Dumnezeu nu doarme niciodată, se spunea în imn – Niciun somn fără griji nu-I închide pleoapele. În schimb, bântuia prin casă noaptea, spionând oamenii – văzând dacă sunt destul de buni, sau trimiţând năpaste să-i distrugă, sau satisfăcându-şi un alt capriciu. Mai devreme sau mai târziu nu se putea să nu facă ceva neplăcut, cum făcuse deseori în Biblie. „Ascultă, e el”, spunea Laura. Paşi uşori, paşi grei.
— Ăsta nu-i Dumnezeu. E doar tata. E în foişor.
— Ce face?
— Fumează.
Nu voiam să spun bea. Părea neloial.
Cea mai mare tandreţe o simţeam pentru Laura când dormea – cu gura uşor deschisă, cu genele încă ude – dar avea un somn agitat; gemea şi dădea din picioare, şi uneori 178
- MARGARET ATWOOD -
sforăia, şi mă împiedica să adorm. Mă dădeam jos din pat şi traversam podeaua în vârful picioarelor, şi mă înălţăm să mă
uit pe fereastra dormitorului. Când era lună, grădinile de flori erau de un cenuşiu argintat, de parcă fuseseră aspirate toate culorile. Vedeam nimfa de piatră, la dimensiuni reduse; luna se reflecta în eleşteul cu nuferi, iar nimfa îşi înmuia degetele de la picioare în lumina ei rece. Tremurând, mă
întorceam în pat şi zăceam urmărind umbrele mişcătoare ale perdelelor şi ascultând bolboroselile şi scârţâiturile casei în timp ce se aşeza. Întrebându-mă cu ce greşisem.
Copiii cred că orice lucru rău care se întâmplă e cumva din vina lor, şi eu nu făceam excepţie de la asta; dar ei cred şi în finaluri fericite, în ciuda tuturor dovezilor în sens contrar, iar eu nu făceam excepţie nici de la asta. Îmi doream doar ca finalul fericit să se grăbească, pentru că – mai ales noaptea, când Laura dormea şi nu trebuia să o înveselesc –
mă simţeam foarte nefericită.
Dimineaţa o ajutam pe Laura să se îmbrace – asta era sarcina mea chiar şi când mama trăia – şi aveam grijă să se spele pe dinţi şi pe faţă. La prânz, Reenie ne lăsa câteodată
să facem un picnic. Ne dădea pâine albă unsă cu unt şi jeleu de struguri, transparent ca celofanul, şi morcovi cruzi şi mere tăiate bucăţi. Aveam carne de vacă scoasă din conservă, de forma unui templu aztec, şi ouă fierte, tari.
Puneam toate lucrurile astea pe farfurii şi le duceam afară, şi mâneam ici şi colo – lângă eleşteu, în seră. Dacă ploua, le mâncam în casă.
— Să ne amintim de armenii înfometaţi, spunea Laura, cu mâinile împreunate, cu ochii închişi, aplecată peste cojile sendviciului ei cu jeleu.
Ştiam că o spunea pentru că aşa făcea mama, şi asta mă
făcea să-mi vină să plâng.
— Nu există armeni înfometaţi, e doar o scorneală, i-am spus o dată, dar nu a vrut să creadă.
179
- ASASINUL ORB -
În acea perioadă eram lăsate mult de capul nostru. Am învăţat Avilionul pe dinafară: crevasele lui, grotele lui, tunelele lui. Ne uitam în ascunzătoarea de sub scara din spate, care conţinea o învălmăşeală de galoşi aruncaţi şi mănuşi desperecheate, şi o umbrelă cu spiţele rupte.
Exploram diversele despărţituri ale pivniţei – pivniţa de cărbuni pentru cărbuni; pivniţa de rădăcinoase pentru verze şi bostănei aşezaţi pe o scândură, şi pentru sfeclele şi morcovii cărora le creşteau mustăţi în lăzile cu nisip, şi cartofii cu tentaculele lor albinoase şi oarbe, ca nişte picioare de crab; pivniţa rece pentru mere în butoaie şi pentru rafturile de conserve – dulceţuri şi jeleuri care sclipeau ca nestematele netăiate, condimente din fructe, ierburi acre şi arome, murături şi căpşune şi roşii decojite şi sos de mere, toate în borcane cu capace de metal. Era şi o pivniţă de vinuri, dar era ţinută încuiată; numai tata avea cheia.
Am descoperit grota umedă podită cu lut de sub verandă, la care am ajuns strecurându-ne printre nalbe, şi unde încercau să crească numai păpădii subţirele şi Charlie târâtor, cu mirosul lui de mentă zdrobită şi udătură de pisică
şi (o dată) duhoarea iute şi greţoasă a unei năpârci speriate.
Am descoperit podul, cu lăzi de cărţi vechi şi plăpumi depozitate şi trei cufere goale şi un armoniu stricat, şi manechinul fără cap, pentru rochii, al bunicii Adelia, un bust palid, mucegăit.
Ţinându-ne răsuflarea, ne furişam prin labirinturile de umbră. Ne distra asta – taina noastră, cunoaşterea cărărilor ascunse, credinţa că nu eram văzute.
Ascultă ceasul care ticăie, am spus. Era o pendulă – o antichitate, porţelan alb cu auriu; fusese al bunicului; stătea pe poliţa căminului din bibliotecă. Laurei i s-a părut că
spusesem lipăie. Şi era adevărat, pendulul de alamă care se legăna înainte şi înapoi chiar semăna cu o limbă, care lingea buzele unei guri nevăzute. Mânca timpul.
180
- MARGARET ATWOOD -
S-a făcut toamnă. Laura şi cu mine culegeam păstăi de alior şi le desfăceam, ca să pipăim seminţele în formă de solzi care se suprapuneau ca pielea unui balaur. Scoteam seminţele şi le împrăştiam pe paraşutele lor pufoase, lăsând limba pieloasă galben-maronie, catifelată ca partea de la interior a cotului. Pe urmă ne duceam la Podul Jubilee şi aruncam păstăile în râu să vedem cât aveau să plutească, înainte să se răstoarne sau să fie duse de apă. Oare credeam că ele conţineau oameni, sau o persoană? Nu ştiu. Însă