înfăptuite de ageamii. Niciunul dintre regii ăştia nu se pricepe deloc să mânuiască un cuţit.
Speră că ea nu va face prea mult tărăboi. I s-a spus că nu poate să ţipe: cel mai puternic sunet pe care poate să-l scoată cu gura ei rănită, fără limbă, e un mieunat ascuţit înăbuşit, ca o pisică într-un sac. Asta e bine. Cu toate acestea, îşi va lua măsuri de precauţie.
Târăşte cadavrul străjii în încăpere, ca nimeni să nu se împiedice de ea pe coridor. Apoi intră şi el, fără zgomot, în picioarele goale, şi încuie uşa.
173
- ASASINUL ORB -
V
174
- MARGARET ATWOOD -
Haina de blană
Azi-dimineaţă s-au emis avertizările de tornadă, pe canalul meteorologic, şi până la mijlocul după-amiezii cerul căpătase o nuanţă mohorâtă de verde şi crengile copacilor începuseră
să se zbuciume de parcă cine ştie ce animal uriaş, înfuriat îşi croia drum printre ele. Furtuna a trecut chiar pe deasupra: limbi de şarpe ţâşnind de lumină albă, stive de tăvi de tablă
pentru plăcintă răsturnându-se. Număraţi până la o mie unu, ne spunea Reenie. Dacă faceţi asta, e la o depărtare de o milă. Spunea să nu foloseşti niciodată telefonul pe vijelie, altfel fulgerul îţi intră direct în ureche şi rămâi surd. Spunea să nu faci nici baie, pentru că fulgerul poate să se scurgă
prin robinet, ca apa. Spunea că dacă ţi se ridică părul pe ceafă, trebuie să sari în aer, fiindcă acesta e singurul lucru care te poate salva.
Furtuna a trecut până la căderea nopţii, dar aerul era tot umed şi rece ca un canal de scurgere. M-am foit în învălmăşeala patului meu, ascultându-mi inima şchiopătând pe arcurile patului, încercând să mă liniştesc. În cele din urmă am renunţat la somn şi mi-am tras peste cămaşa de noapte un pulover lung, şi am coborât cu grijă scările. Pe urmă mi-am pus fulgarinul de plastic, cu glugă, m-am încălţat cu cizmele de cauciuc, şi am ieşit afară. Lemnul ud al treptelor verandei era înşelător. Vopseaua de pe ele s-a luat, s-ar putea să fie putrede.
În lumina slabă totul era monocrom. Aerul era umed şi liniştit. Crizantemele de pe peluza din faţă scânteiau de picături strălucitoare; un batalion de melci fără casă
ronţăiau fără doar şi poate puţinele frunze rămase ale lupinilor. Se spune că melcilor fără casă le place berea; mă
tot gândesc că ar trebui să pun afară puţină pentru ei. Mai bine pentru ei decât pentru mine: nu a fost niciodată forma de alcool pe care o prefer. Vreau ceva care să-mi învioreze inerţia.
175
- ASASINUL ORB -
Am cotit şi m-am furişat pe trotuarul ud. Era lună plină, încercuită de o ceaţă palidă; pe sub luminile din stradă, umbra mea scurtată lucea înaintea mea ca un spiriduş.
Simţeam că fac un lucru îndrăzneţ: o femeie în vârstă, singură, plimbându-se noaptea. Un străin m-ar fi putut considera lipsită de apărare. Şi chiar eram cam speriată, sau cel puţin destul de neliniştită pentru ca inima să-mi bată mai tare. După cum îmi tot spune Myra cu atâta bunăvoinţă, doamnele bătrâne sunt ţinte excelente pentru tâlhari. Se spune că vin din Toronto, tâlharii ăştia, ca toate relele.
Probabil că vin cu autobuzul, cu sculele de tâlhărit deghizate în umbrele, sau crose de golf. Nu se dau în lături de la nimic, spune Myra, sumbru.
Am mers trei străzi până la principala rută prin oraş, apoi m-am oprit să mă uit peste pista udă, satinată, spre garajul lui Walter. Walter stătea în farul gheretei de sticlă, în mijlocul bazinului gol, negru ca cerneala, al asfaltului plat.
Aplecat înainte, cu şapca lui roşie, semăna cu un jocheu bătrâior pe un cal invizibil, sau cu căpitanul sorţii sale, pilotând o navă misterioasă în spaţiul cosmic. În realitate se uita pe canalul de sport la televizorul său miniatural, după
cum ştiu de la Myra. Nu m-am dus să vorbesc cu el: s-ar fi alarmat la vederea mea, ivindu-mă din întuneric în cizme de cauciuc şi cămaşă de noapte ca o octogenară nebună plecată
tiptil la pândă. Totuşi, mi-a făcut bine să ştiu că la acea oră
din noapte mai era cel puţin o fiinţă umană care nu dormea.
Pe drumul de întoarcere am auzit paşi în urma mea. Acum ai încurcat-o, mi-am spus, iată că vine tâlharul. Dar nu era decât o tânără într-un fulgarin negru, care căra o geantă sau un geamantan mic. A trecut repede pe lângă mine, cu gâtul întins în faţă.
Sabrina, m-am gândit. S-a întors, totuşi. Ce iertată m-am simţit, preţ de o clipă – ce binecuvântată, ce plină de recunoştinţă, de parcă timpul se rostogolise înapoi şi vechiul meu baston de lemn uscat dăduse efectiv în floare. Dar la a doua privire – ba nu, la a treia – nu era deloc Sabrina; doar o 176
- MARGARET ATWOOD -
străină oarecare. Oricum, cine sunt eu să merit un astfel de rezultat miraculos? Cum să mă aştept la el?
Totuşi, mă aştept. Contrar raţiunii.
Dar destul cu asta. Reiau povara poveştii mele, cum se spunea înainte în poezii. Înapoi la Avilion.
Mama era moartă. Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.
Mi s-a spus să nu arăt nimic pe chip, să nu las să-mi tremure buza de sus. Cine mi-a spus asta? Reenie în mod sigur, tata poate. Ciudat, niciodată nu se spune nimic despre buza de jos. Asta e cea pe care trebuie să o muşti, pentru a înlocui un gen de durere cu altul.
La început, Laura stătea foarte mult în haina de blană a mamei. Era din blană de focă, şi mai avea încă în buzunar batista mamei. Laura intra în ea şi încerca să încheie nasturii până sus, până i-a venit ideea să-i încheie mai întâi şi apoi să se furişeze în ea pe dedesubt. Cred că trebuie să se fi rugat acolo, sau să implore: s-o implore pe mama să se întoarcă. Indiferent ce a fost, nu a mers. Şi pe urmă haina a fost dată de pomană.
Curând Laura a început să întrebe unde plecase bebeluşul, cel care nu semăna cu un pisoi. În Rai nu o mai satisfăcea – după ce fusese în lighean. Reenie i-a spus că l-a luat doctorul. Dar de ce n-a fost o înmormântare? Pentru că
s-a născut prea mic, i-a spus Reenie. Cum a putut ceva atât de mic s-o omoare pe mama? Reenie a spus: Nu contează. A
spus: Ai să ştii când ai să fii mai mare. A spus: Ce nu ştii nu te doare. O maximă îndoielnică: uneori ce nu ştii poate să te doară foarte tare.
În timpul nopţii, Laura se furişa în camera mea şi mă