Soldatul Istovit
Azi m-am dus la bancă – devreme, ca să evit căldura cea mare, dar şi ca să fiu acolo când se deschide. Aşa puteam să
fiu sigură că îmi dă cineva atenţie, lucru de care aveam nevoie deoarece iarăşi mi se greşise extrasul de cont. Încă
mai ştiu să adun şi să scad, le spun eu, spre deosebire de maşinile alea ale voastre, şi ei îmi zâmbesc precum chelnerii, genul care îţi scuipă în supă la bucătărie. Întotdeauna cer să
vorbesc cu directorul, directorul e mereu „în şedinţă”, întotdeauna sunt pasată unui pitic afectat şi condescendent abia ieşit din pantaloni scurţi, care se vede un plutocrat.
Mă simt dispreţuită acolo, fiindcă am aşa de puţini bani; de asemenea, fiindcă odată am avut atât de mulţi. De fapt, nu i-am avut niciodată, desigur. Tata i-a avut, şi pe urmă
Richard. Dar banii îmi erau imputaţi mie, la fel cum infracţiunile le sunt imputate celor care au fost doar prezenţi la ele.
Banca are coloane romane, să ne amintească să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, cum ar fi comisioanele acelea ridicole. Pentru doi cenţi, mi-aş ţine banii la ciorap, sub saltea, doar să le fac în ciudă. Însă s-ar duce vorba, presupun – vorba că am ajuns o excentrică bătrână şi ţăcănită, de genul celor găsite moarte într-o coşmelie înţesată
cu conserve goale de mâncare de pisică şi câteva milioane de dolari ascunse în bancnote de cinci dolari între pagini de ziare îngălbenite. N-am niciun chef să ajung obiect de atenţie pentru drogaţii şi reporteraşii amatori şi băgăreţi din localitate, cu ochii lor injectaţi şi mâncărimi la degete.
Pe drumul de întoarcere de la bancă am ocolit pe la primărie, cu clopotniţa ei în stil italian şi zidăria ei florentină
de două tone, cu catargul de steag care trebuie vopsit, cu tunul ei de câmp prezent la Somme. Şi cu cele două statui de bronz ale ei, comandate de familia Chase. Cea din dreapta, comandată de bunica Adelia, e a colonelului Parkman, veteran al ultimei bătălii decisive duse în Revoluţia 185
- ASASINUL ORB -
americană, cea de la Fort Ticonderoga, acum în statul New York. Când şi când ne pomenim cu nişte nemţi sau englezi sau chiar americani derutaţi care rătăcesc prin oraş căutând câmpul de luptă de la Fort Ticonderoga. Aţi greşit oraşul, li se spune. De fapt, aţi greşit ţara. O vreţi pe cea de alături.
Colonelul Parkman a fost cel care a mărit miza, a trecut graniţa, şi a botezat oraşul nostru, comemorând astfel în mod pervers o bătălie în care pierduse. (Deşi poate că asta nu e ceva foarte neobişnuit: mulţi oameni manifestă un interes managerial faţă de propriile cicatrice.) E înfăţişat călare pe cal, fluturând o sabie şi gata să intre în galop în stratul de petunii din apropiere: un bărbat colţuros cu ochi deprinşi cu războiul şi barbă ascuţită, ideea oricărui sculptor despre orice comandant de cavalerie. Nimeni nu ştie cum arăta în realitate colonelul Parkman, întrucât nu a lăsat nicio dovadă ilustrată despre sine, iar statuia a fost ridicată abia în 1885, dar acum aşa arată. Asta e tirania Artei.
În stânga peluzei, tot cu un strat de petunii, se află o figură la fel de legendară: Soldatul Istovit, cu cei trei nasturi de sus de la cămaşă descheiaţi, cu gâtul îndoit ca pentru securea călăului, cu uniforma mototolită, cu boneta stând câş, sprijinit în puşca Ross defectă. Veşnic tânăr, veşnic epuizat, domină monumentul dedicat eroilor de război, cu pielea arzând verde în soare, cu excremente de porumbei alunecându-i pe faţă ca nişte lacrimi.
Soldatul Istovit a fost proiectul tatei. Sculptoriţa a fost Callista Fitzsimmons, care fusese insistent recomandată de Frances Loring, responsabila organizatorică a Comitetului Monumentelor Eroilor de Război al Societăţii Artiştilor din Ontario. Au existat unele obiecţii locale faţă de domnişoara Fitzsimmons – o femeie considerată nepotrivită pentru tema respectivă – dar tata a zdrobit orice împotrivire în şedinţa potenţialilor sponsori: oare domnişoara Loring nu era tot femeie? a întrebat el, inspirând astfel mai multe comentarii ireverenţioase, Cum poţi să-ţi dai seama fiind cea mai nevinovată dintre ele. În particular, a spus că cine plăteşte 186
- MARGARET ATWOOD -
porunceşte, şi cum toţi ceilalţi erau nişte zgârie-brânză, ori băgau mâna adânc în buzunar, ori se supuneau.
Domnişoara Callista Fitzsimmons nu era numai femeie, mai avea şi douăzeci şi opt de ani şi era roşcată. A început să
vină frecvent la Avilion, să se consulte cu tata cu privire la proiectul propus. Aceste şedinţe aveau loc în bibliotecă, cu uşa deschisă la început şi pe urmă închisă. Era instalată în una dintre camerele de oaspeţi, una de categoria a doua la început şi pe urmă cea mai bună. Curând era acolo aproape în fiecare weekend, şi camera în care stătea a devenit cunoscută drept camera „ei”.
Tata părea mai vesel; cu certitudine, bea mai puţin. A pus să se aranjeze parcul din jurul casei, măcar cât să arate bine; a pus să se schimbe pietrişul aleii; a pus ca Water Nixie să fie răzuită şi vopsită din nou şi reechipată. Uneori, în weekend se dădeau petreceri neprotocolare, oaspeţii fiind prieteni artişti ai Callistei, din Toronto. Aceşti artişti, printre care nu existau nume care puteau fi recunoscute curent, nu purtau la masă smoching sau măcar costum, ci pulovere cu răscroiala în formă de V; mâncau te miri ce pe peluză, şi dezbăteau chestiunile mai fine ale artei, şi fumau şi beau şi se certau. Artistele foloseau prea multe prosoape la baie, fără
îndoială fiindcă nu mai văzuseră până atunci interiorul unei căzi adevărate, era teoria lui Reenie. Aveau şi unghii neîngrijite, pe care şi le rodeau.
Când nu erau petreceri, tata şi Callista se duceau la picnicuri, cu una dintre maşini – cea sport cu două locuri, nu limuzina – cu un coş pregătit în silă de Reenie. Sau plecau cu barca cu vele, Callista în pantaloni largi, cu mâinile în buzunare, precum Coco Chanel, şi un jerseu vechi, la baza gâtului, de-al tatei. Uneori se duceau cu maşina tocmai până la Windsor şi opreau la restaurante de la marginea drumului, ale căror specialităţi erau cocteilurile şi cântatul feroce la pian şi dansul deşănţat – restaurante frecventate de gangsteri implicaţi în contrabanda cu alcool, care veneau de la Chicago şi Detroit să facă afaceri cu 187
- ASASINUL ORB -
distilierii care respectau legea de pe partea canadiană.
(Atunci, în Statele Unite era Prohibiţie; alcoolul curgea peste graniţă ca apa foarte scumpă; cadavre cu degete retezate la capăt şi buzunare goale erau aruncate în râul Detroit şi ajungeau pe plaja lacului Erie, provocând dispute cu privire la cine trebuia să suporte cheltuiala cu înmormântarea lor.) În aceste excursii tata şi Callista nu veneau acasă toată
noaptea, şi câteodată mai multe nopţi. Odată s-au dus la cascada Niagara, ceea ce a făcut-o invidioasă pe Reenie, şi odată la Buffalo; dar la Buffalo s-au dus cu trenul.
Primeam aceste detalii de la Callista, care nu era zgârcită
cu detaliile. Ne spunea că tata avea nevoie de „stimulare”, şi că această stimulare îi făcea bine. Spunea că avea nevoie să
ţopăie, să se învârtă mai mult în societate. Spunea că ea şi cu tata erau „mari amici”. A început să ne spună
„puştoaicele”. Zicea să îi spunem „Callie”.
(Laura a vrut să ştie dacă dansa şi tata în restaurantele de la marginea drumului: era greu de imaginat, din cauza piciorului beteag. Callista a spus că nu, dar că era amuzant pentru el să se uite. Am ajuns să mă îndoiesc de asta. Nu e prea amuzant să te uiţi cum dansează alţii când tu nu poţi s-o faci.)
O admiram pe Callista pentru că era artistă, şi era consultată ca un bărbat, şi umbla cu paşi mari şi strângea mâini tot ca un bărbat, şi fuma ţigări cu un ţigaret scurt şi negru, şi ştia de Coco Chanel. Avea găuri în urechi, şi părul ei roşu (vopsit cu henné, acum îmi dau seama) era înfăşurat în eşarfe. Purta veşminte largi gen robă, cu imprimeuri îndrăzneţe, în vârtejuri: fucsia, heliotrop şi şofran se numeau culorile. Mi-a spus că aceste modele erau de la Paris, şi erau inspirate de emigranţii belaruşi. Mi-a explicat ce erau aceia.
Era plină de explicaţii.
— Una dintre boarfele lui, i-a spus Reenie doamnei Hillcoate. Încă una din şir, care numai Domnul ştie că era deja lung cât braţul, însă ai fi zis că are decenţa să n-o aducă
188
- MARGARET ATWOOD -
sub acelaşi acoperiş, când ea nici nu s-a răcit în mormânt.
Ar putea şi el să pună să fie săpat şi al lui.
— Ce e o boarfă? a întrebat Laura.