— De ce se numeşte memorial? a întrebat Laura.
— Ca să ne amintim de cei morţi, a răspuns Reenie.
— De ce? a întrebat Laura. Pentru ce? Aşa vor ei?
— Nu pentru ei, e mai mult pentru noi, a spus Reenie. Ai să înţelegi când ai să fii mai mare.
Laurei i se spunea mereu asta, şi ea nu ţinea cont. Voia să
înţeleagă acum. A dat cacaua pe gât.
— Îmi mai dai? Ce e sacrificiul suprem?
— Soldaţii şi-au dat viaţa pentru noi ceilalţi. Sper că nu ai ochii mai mari ca stomacul, pentru că dacă mai fac cacao vreau s-o termini.
— De ce şi-au dat viaţa? Aşa au vrut ei?
— Nu, dar oricum au făcut-o. De asta e sacrificiu, a spus Reenie. Acum, gata cu asta. Uite-ţi cacaua.
— Şi-au dat viaţa lui Dumnezeu, pentru că asta vrea Dumnezeu. Ca Iisus, care a murit pentru toate păcatele noastre, a spus doamna Hillcoate, care era baptistă, şi se considera autoritatea absolută.
O săptămână mai târziu, eu şi cu Laura ne plimbam pe poteca de lângă Louveteau, mai jos de defileu. În acea zi era ceaţă, care se ridica din râu, se învârtejea în aer ca laptele smântânit şi picura de pe rămurelele golaşe ale tufelor.
Pietrele potecii erau alunecoase.
Pe neaşteptate, Laura a fost în râu. Din fericire, nu eram chiar lângă curentul principal, aşa că nu a luat-o apa. Am ţipat şi am fugit în josul malului şi am prins-o de haină; hainele ei nu erau încă îmbibate de apă, totuşi era foarte 192
- MARGARET ATWOOD -
grea şi era să cad şi eu în râu. Am reuşit să o trag până la o stâncă plată; apoi am târât-o afară. Era plină de apă ca o oaie udă, dar şi eu eram destul de udă. Apoi am zgâlţâit-o.
Deja tremura şi plângea.
— Ai făcut-o dinadins! am spus. Te-am văzut! Puteai să te îneci! Laura hohotea şi se îneca. Am îmbrăţişat-o. De ce ai făcut-o?
— Ca Dumnezeu s-o învie pe mama, a hohotit ea.
— Dumnezeu nu vrea să mori, am spus. Asta l-ar supăra foarte tare. Dacă voia ca mama să fie vie, putea s-o facă
oricum, fără să te îneci tu.
Ăsta era singurul mod de a vorbi cu Laura când o apucau astfel de toane: trebuia să te prefaci că ştii despre Dumnezeu ceva ce ea nu ştie.
Şi-a şters nasul cu dosul mâinii.
— De unde ştii tu?
— Pentru că – uite! – m-a lăsat să te salvez! Vezi? Dacă
voia să mori, aş fi căzut şi eu. Am fi murit amândouă! Acum haide, trebuie să te usuci. N-am să-i spun lui Reenie. Am să
spun că a fost un accident, am să spun că ai alunecat. Dar să nu mai faci niciodată aşa ceva. Bine?
Laura n-a spus nimic, dar m-a lăsat s-o duc în casă. Acolo au fost o mulţime de cloncăneli speriate şi dârdâieli şi bombăneli, şi o ceaşcă de supă de vacă şi o baie caldă şi o sticlă cu apă fierbinte pentru Laura, al cărei accident a fost pus pe seama bine cunoscutei stângăcii a ei; i s-a spus să fie atentă pe unde merge. Tata mi-a spus Bravo; m-am întrebat ce ar fi spus dacă o pierdeam. Reenie a spus că era bine că
aveam amândouă măcar o jumătate de creier, dar ce căutaserăm acolo în primul rând? Şi pe ceaţă, pe deasupra.
A spus că eu ar fi trebuit să am mai multă minte.
Am stat trează multe ore în noaptea aceea, cu braţele petrecute în jurul corpului meu, cuprinzându-mă strâns.
Aveam picioarele reci ca piatra, şi dinţii îmi clănţăneau. Nu puteam să-mi scot din minte imaginea Laurei, în apa neagră
şi rece ca gheaţa a Louveteau-ului – cum i se împrăştiase 193
- ASASINUL ORB -
părul ca fumul într-o trombă de vânt, cum îi strălucise argintiu faţa, ce urât se uitase la mine când o apucasem de haine. Ce greu îmi fusese s-o ţin. Ce puţin lipsise să-i dau drumul.
194
- MARGARET ATWOOD -
Domnişoara Violenţă
În loc de şcoală, mie şi Laurei ni s-a asigurat o succesiune de preceptori, atât bărbaţi cât şi femei. Noi nu consideram că
erau necesari, şi ne dădeam toată silinţa să-i descurajăm. Îi fixam cu privirea noastră albastră, sau ne prefăceam că