aveam o anumită satisfacţie văzându-le scufundându-se.
S-a făcut iarnă. Cerul era de un cenuşiu ceţos, soarele jos pe cer, o culoare rozalie, ştearsă, ca sângele de peşte.
Ţurţuri, grei şi opaci şi groşi ca încheietura mâinii, atârnau picurând din acoperiş şi pervazurile ferestrelor, de parcă
stăteau gata să cadă. Îi rupeam şi le sugeam capetele. Reenie ne spunea că dacă facem asta o să ni se înnegrească limba şi o să cadă, dar eu ştiam că nu era adevărat, o mai făcusem.
Pe atunci, Avilion avea un hangar pentru bărci şi un siloz pentru gheaţă, jos lângă debarcader. În hangar era vechea barcă cu pânze a bunicului, acum a tatei – Water Nixie, înaltă şi uscată şi pusă la păstrare pe timpul iernii. În silozul pentru gheaţă era gheaţă, tăiată din râul Jogues şi cărată în blocuri cu caii, şi depozitată acolo acoperită cu rumeguş, aşteptând vara, când avea să fie rară.
Laura şi cu mine ne duceam pe debarcaderul alunecos, ceea ce ne era interzis. Reenie spunea că dacă alunecam şi ne duceam până jos, prin gheaţă, n-am fi rezistat o clipă, fiindcă apa era rece ca moartea. Ni s-ar fi umplut cizmele cu apă, şi ne-am fi scufundat ca nişte pietre. Aruncam nişte pietre adevărate să vedem ce avea să se întâmple cu ele; zburau pe gheaţă, se opreau acolo, rămâneau la vedere.
Răsuflarea noastră scotea un fum alb; pufăiam ca trenurile, şi ne mutam de pe un picior îngheţat pe celălalt.
Sub tălpile cizmelor noastre zăpada scârţâia. Ne ţineam de mână şi ni se lipeau mănuşile îngheţate, astfel încât atunci 181
- ASASINUL ORB -
când le scoteam erau două mâini de lână, care se ţineau una de cealaltă, goale şi albastre.
La baza pragurilor Louveteau-ului se îngrămădiseră una în alta bucăţi colţuroase de gheaţă. Gheaţa era albă la amiază, verde-deschis în amurg; bucăţile mai mici scoteau un clinchet, precum clopoţeii. În mijlocul râului apa curgea liberă şi neagră. Copiii strigau de pe dealul aflat pe cealaltă
parte, ascunşi de copaci, cu glasuri stridente şi subţiri şi fericite în aerul rece. Îşi dădeau drumul la vale ca pe un tobogan, ceea ce nouă nu ne era îngăduit. Mă gândeam să
păşesc pe ţărmul de gheaţă colţuroasă, să văd cât de solid e.
S-a făcut primăvară. Crengile sălciilor s-au îngălbenit, cele de sânger s-au înroşit. Râul Louveteau se revărsase, arbuştii şi copacii smulşi din rădăcină se învârtejeau şi blocau albia.
O femeie a sărit de pe Podul Jubilee deasupra pragurilor, şi cadavrul a fost găsit abia după două zile. A fost pescuit în aval, şi era departe de a fi o privelişte plăcută deoarece coborârea acelor praguri era ca trecerea printr-o maşină de tocat. Nu e cel mai bun mod de a pleca de pe acest pământ, spunea Reenie – nu dacă te interesează cum arăţi, deşi, foarte probabil, în acea clipă n-o să te mai intereseze.
Doamna Hillcoate ştia o jumătate de duzină de astfel de femei care au sărit de pe pod de-a lungul anilor. Citeai despre ele în ziar. Una era o fată care fusese cu ea la şcoală, care se măritase cu un muncitor feroviar. Era plecat mult timp de-acasă, spunea ea, aşa că la ce se aştepta?
„Gravidă”, spunea, „şi n-avea nicio scuză.” Reenie dădea din cap, de parcă asta explica totul.
— Oricât de proşti ar fi bărbaţii, cei mai mulţi dintre ei ştiu să socotească, măcar pe degete, spunea ea. Cred că au existat pumni în gură. Dar n-are rost să închizi uşa grajdului când calul e plecat.
— Ce cal? întreba Laura.
— Şi trebuie să fi dat şi de un alt fel de bucluc, spunea doamna Hillcoate. Dacă ai belele, e foarte probabil să nu ai numai de un fel.
182
- MARGARET ATWOOD -
În loc să sară, spunea Reenie, femeile de felul ăsta ar putea la fel de bine să intre în râu, în susul apei, şi apoi să
fie trase la fund de greutatea hainelor ude, astfel încât să nu poată să înoate ca să se salveze chiar şi să vrea… Un bărbat ar fi mai hotărât. Bărbaţii s-ar spânzura de grinda din şopron, sau şi-ar zbura creierii cu puşca de vânătoare; sau dacă ar intenţiona să se înece, şi-ar lega bolovani sau alte obiecte grele – capete de topor, săculeţi cu cuie. Ei n-ar vrea să rişte într-o treabă serioasă ca asta. Însă e în firea femeii să intre pur şi simplu în râu şi să se resemneze, şi să lase apa să o ducă. Din tonul lui Reenie era greu de spus dacă
era de acord cu aceste diferenţe sau nu.
Am împlinit zece ani în iunie. Reenie a făcut un tort, cu toate că a spus că poate n-ar trebui să avem tort, e prea devreme după moartea mamei, însă pe de altă parte, viaţa trebuie să meargă înainte, aşa că poate tortul n-ar răni. Ce să rănească? a întrebat Laura. Sentimentele mamei, am spus.
Atunci, mama ne privea din rai? Dar eu m-am încăpăţânat şi m-am îmbufnat şi n-am vrut să-i spun. Laura n-a mai vrut să mănânce niciun pic de tort după ce a auzit asta cu sentimentele mamei, aşa că am mâncat eu ambele porţii.
Pentru mine era acum un efort să-mi amintesc detaliile durerii mele – formele exacte pe care le luase – deşi, după
dorinţă, puteam să adun un ecou al ei, ca un căţeluş care scheaună încuiat în pivniţă. Ce făcusem în ziua când a murit mama? Nu mai ţineam minte asta, sau cum arătase ea în realitate: acum arăta numai ca în fotografiile ei. Însă ţineam minte nefirescul patului ei când dintr-odată n-a mai fost în el: ce pustiu păruse. Felul pieziş în care intra lumina după-amiezii pe fereastră şi cădea în mare tăcere pe podeaua de lemn, firele de praf ce pluteau în ea ca o ceaţă. Mirosul de ceară de albine al mobilei lustruite şi de crizanteme ofilite, şi izul stăruitor de ploscă şi dezinfectant. Acum îmi aminteam mult mai bine de absenţa ei decât de prezenţa ei.
183
- ASASINUL ORB -
Reenie i-a spus doamnei Hillcoate că deşi nimeni n-ar fi putut vreodată să ia locul doamnei Chase, care fusese o sfântă pe pământ dacă putea să existe aşa ceva, ea una făcuse ce putuse, şi păstrase o faţadă veselă de dragul nostru deoarece cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât e mai sigur că durerea trece, şi din fericire se părea că depăşisem momentul greu, totuşi apele adânci sunt periculoase, iar eu eram prea potolită pentru binele meu. Eram genul care clocea, spunea ea; nu se putea să nu răbufnesc cumva. Cât despre Laura, cine putea să spună, pentru că ea oricum fusese întotdeauna un copil ciudat.
Reenie spunea că stăteam prea mult împreună. Spunea că
Laura învăţa obiceiuri pentru care era prea mică, iar eu nu eram lăsată să înaintez. Ar fi trebuit ca fiecare dintre noi să
fie cu copii de vârsta ei, dar puţinii copii din oraş care ar fi fost potriviţi pentru noi fuseseră deja trimişi la şcoală – la şcoli particulare ca cele la care trebuia şi noi să fim trimise de drept, dar căpitanul Chase părea să nu-şi mai revină ca să aranjeze asta, şi oricum ar fi fost prea multe schimbări deodată, şi cu toate că eu eram calmă şi indiferentă şi cu siguranţă m-aş fi descurcat, Laura era mică pentru vârsta ei, şi prea mică în general. Era şi prea emotivă. Era genul care intră în panică şi se zbuciumă şi se îneacă în apă de cinşpe centimetri, din pricină că şi-a pierdut capul.
Laura şi cu mine stăteam pe scările din spate, cu uşa crăpată, cu mâna pe gură ca să nu râdem. Ne plăcea să
spionăm. Însă nici uneia dintre noi nu îi făcea prea bine să
audă astfel de lucruri despre ea.
184
- MARGARET ATWOOD -