I se pare că vede o licărire la nord, de parcă ar arde ceva acolo, dar s-a dus. Un fulger, poate. Îşi trece mâna peste ochi.
Mi-e milă de el. Cred că nu face decât să-şi dea toată
silinţa.
Eu cred că avem nevoie de încă un pahar. Ce zici?
Pun pariu că ai să-l omori. Ai acel licăr în ochi.
Adevărul e că ar merita-o. Eu personal îl consider un ticălos. Dar aşa trebuie să fie regii, nu? Supravieţuirea celor mai buni şi aşa mai departe. Cei slabi la zid.
Nu crezi cu adevărat asta.
Mai e? Stoarce sticla, te rog. Pentru că chiar mi-e foarte sete.
Am să văd. Ea se ridică, trăgând după sine cearşaful.
Sticla e pe birou. Nu e nevoie să te acoperi, spune el. Îmi place priveliştea.
Ea se uită la el peste umăr. Spune: Asta sporeşte misterul.
Aruncă încoace paharul. Aş vrea să nu mai cumperi poşirca asta.
E tot ce îmi permit. Oricum, n-am gust. Asta pentru că
sunt orfan. Prezbiterienii m-au distrus, în orfelinat. De asta sunt atât de posac şi deprimat.
Să nu joci cartea asta abjectă a orfanului. Inima mea nu sângerează.
Totuşi, sângerează, spune el. Contez pe asta. În afară de picioare şi de fundul foarte frumos, asta e ce admir eu cel mai mult la tine – setea de sânge a inimii tale.
Nu inima mea e sângeroasă, ci mintea mea. Sunt însetată
de sânge. Sau aşa mi s-a spus.
El râde. Atunci, în cinstea minţii tale sângeroase. Până la fund.
Ea bea, se strâmbă.
Iese la fel cum intră, spune el vesel. Apropo, trebuie să mă
văd cu un bărbat în legătură cu un câine. Se ridică se duce la fereastră, ridică puţin fereastra mobilă.
171
- ASASINUL ORB -
Să nu faci asta!
E o alee laterală. N-am să nimeresc pe nimeni.
Măcar stai după draperie. Cu mine cum rămâne?
Ce e cu tine? Ai mai văzut un bărbat despuiat. Nu întotdeauna închizi ochii.
Nu mă refer la asta, vreau să spun că nu pot să fac pipi pe fereastră. Am să plesnesc.
Halatul amicului meu, spune el. Îl vezi? Chestia aia ecosez din cuier. Doar verifică să fii sigură că holul e liber.
Proprietăreasa e o căţea bătrână şi băgăcioasă, dar atâta timp cât porţi ecosez n-o să te vadă. Te vei contopi cu fundalul – magherniţa asta e cadrilată toată.
Aşadar, spune el. Unde rămăsesem?
E miezul nopţii, spune ea. Un singur clopot de bronz bate.
Ah, da. E miezul nopţii. Un singur clopot de bronz bate. În timp ce dangătul se stinge, asasinul orb răsuceşte cheia în uşă. Inima îi bate tare, ca întotdeauna în astfel de momente: momente de considerabil pericol pentru el. Dacă e prins, moartea care îi va fi pregătită va fi prelungită şi dureroasă.
Nu simte nimic cu privire la moartea pe care e pe cale să o pricinuiască, şi nici nu-l interesează motivul ei. Cine şi de ce trebuie să fie asasinat e treaba celor bogaţi şi puternici, iar el îi urăşte la fel pe toţi. Ei sunt cei care i-au luat vederea şi l-au siluit cu zecile când era prea tânăr să facă ceva în privinţa asta, şi s-ar bucura să aibă şansa să-i măcelărească până la unul – pe ei şi pe toţi cei implicaţi în faptele lor, ca această
fată. Pentru el nu înseamnă nimic că nu e decât o prizonieră
gătită şi împodobită cu giuvaieruri. Nu înseamnă nimic că
aceiaşi oameni care l-au lăsat pe el fără vedere au lăsat-o fără glas pe ea. Îşi va face treaba şi îşi va lua plata şi cu asta basta.
Oricum mâine va fi omorâtă dacă nu o omoară el în noaptea asta, iar el va fi mai rapid şi nici pe departe atât de stângaci. Îi face un serviciu. Sunt prea multe sacrificii 172
- MARGARET ATWOOD -