Dacă deţii un cal, ai voie să-l loveşti cu picioarele şi să-l baţi, dar nu să-l omori şi să-l mănânci, deoarece cu mult timp în urmă un mesager al Celui Atotputernic a apărut sub forma primului cal. Caii ţin minte asta, se spune, şi sunt mândri. De asta numai căpeteniile au voie să îi călărească.
Sau ăsta e motivul oferit.
166
- MARGARET ATWOOD -
Mayfair, mai 1935
BÂRFA DE AMIAZĂ DIN TORONTO
DE YORK
Primăvara şi-a făcut o intrare veselă în acest aprilie, vestită de o veritabilă cavalcadă de limuzine cu şoferi angajaţi, în timp ce oaspeţi eminenţi se îngrămădesc spre una dintre cele mai interesante recepţii ale sezonului, minunatul banchet de 6 aprilie dat de doamna Winifred Griffen Prior la impunătoarea ei reşedinţă din Rosedale, cu grinzi din epoca dinastiei Tudorilor, în onoarea domnişoarei Iris Chase din Port Ticonderoga, Ontario. Domnişoara Chase este fata căpitanului Norval Chase, şi nepoata răposatei doamne Benjamin Montfort Chase, din Montreal. Ea urmează
să se căsătorească cu fratele doamnei Griffen Prior, domnul Richard Griffen, considerat mult timp unul dintre cei mai doriţi burlaci ai acestei provincii, într-o strălucitoare nuntă
de mai, care promite a se număra printre evenimentele de neratat din calendarul nunţilor.
„Debutantele” ultimului sezon şi mamele lor erau nerăbdătoare să-şi arunce privirea asupra tinerei viitoare mirese, care era fermecătoare într-o cuminte creaţie Schiaparelli din crep cafeniu-deschis gofrat, cu fustă strâmtă
şi peplu, împodobită cu accente de catifea neagră şi negru strălucitor. Pe fundalul unui decor cu narcise albe, chioşcuri albe din împletitură de nuiele, şi lumânări aprinse în felinare de argint împodobite cu ciorchini de struguri tămâioşi negri falşi decoraţi cu panglică argintie spiralată, doamna Prior şi-a primit invitaţii într-o elegantă rochie roz-stins, cu fustă
drapată şi corsajul împodobit cu discrete boabe de perle.
Sora domnişoarei Chase şi domnişoară de onoare, domnişoara Laura Chase, în diftină verde-frunză cu accente de satin harbuz, a fost şi ea prezentă.
Printre distinşii oaspeţi s-au numărat locţiitorul guvernatorului şi soţia sa, doamna Herbert A. Bruce, 167
- ASASINUL ORB -
colonelul şi doamna R.Y. Eaton şi fiica lor, domnişoara Margaret Eaton, deputatul W.D. şi doamna Ross şi fiicele lor, domnişoara Susan Ross şi domnişoara Isobel Ross, doamna A.L. Ellsworth şi cele două fiice ale ei, doamna Beverley Balmer şi domnişoara Elaine Ellsworth, domnişoara Jocelyn Boone şi domnişoara Daphne Boone, şi domnul şi doamna Grant Pepler.
168
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Clopotul de bronz
E miezul nopţii. În cetatea Sakiel-Norn, un singur clopot de bronz bate pentru a marca momentul când Zeul Sfărâmat, avatarul nocturn al Zeului celor Trei Sori, ajunge în cel mai de jos punct al coborârii lui în beznă şi, după o luptă feroce, este făcut zob de Stăpânul Infernului şi banda lui de războinici morţi care trăiesc acolo jos. El va fi adunat de Zeiţă, readus la viaţă, şi îngrijit pentru a-şi recăpăta sănătatea şi vigoarea, şi va apărea în zori ca de obicei, refăcut, plin de lumină.
Cu toate că Zeul Sfărâmat este o figură populară, nimeni din cetate nu mai crede cu adevărat această poveste despre el. Totuşi, femeile din fiecare gospodărie îi fac imaginea din lut, iar bărbaţii îl fac bucăţi în cea mai întunecoasă noapte a anului, iar pe urmă, a doua zi, femeile îi fac altă imagine; pentru copii există zei mici din pâine îndulcită, care le sunt daţi să-i mănânce; căci copiii cu guriţele lor lacome reprezintă viitorul care, la fel ca timpul însuşi, va devora tot ce acum e viu.
Regele stă singur în cel mai înalt turn al somptuosului său palat, din care cercetează stelele şi interpretează semnele bune şi rele pentru săptămâna viitoare. Şi-a lăsat deoparte masca ţesută din platină, deoarece nu e de faţă nimeni de care trebuie să-şi ascundă emoţiile: poate să zâmbească şi să
se încrunte după pofta inimii, exact ca orice ygnirod de rând.
E o mare uşurare.
În clipa de faţă zâmbeşte, un zâmbet melancolic: se gândeşte la ultima sa legătură amoroasă cu soţia durdulie a unui neînsemnat slujbaş civil. E proastă ca un thulk, dar are o gură densă şi mătăsoasă ca o pernuţă de catifea îmbibată
de apă şi degete lunguieţe iuţi ca peştele, şi ochi înguşti şi hâtri, şi o iscusinţă cultivată. Totuşi, devine prea pretenţioasă şi, în plus, indiscretă. Îl tot bate la cap să
compună un poem pentru ceafa ei, sau vreo altă parte a anatomiei ei, deoarece asta e moda printre amanţii mai 169
- ASASINUL ORB -
sclivisiţi de la curte, însă el nu are niciun talent în direcţia aceasta. De ce sunt mereu femeile la vânătoare de trofee, de ce vor ele suveniruri? Sau doreşte ca el să se acopere de ridicol, ca o dovadă a puterii ei?
Păcat, dar va trebui să scape de ea. Îl va ruina financiar pe bărbatul ei – îi va face onoarea să ia masa în casa lui, cu toţi curtenii săi cei mai de încredere, până când resursele bietului idiot se vor fi epuizat. Atunci femeia va fi vândută ca sclavă pentru a plăti datoriile. Ba chiar s-ar putea ca asta să-i facă bine – să-i întărească muşchii. E o adevărată plăcere să şi-o imagineze fără văl, cu chipul dezgolit în faţa tuturor privirilor trecătoare, cărând scăunelul pentru picioare al noii ei stăpâne sau wibular- ul favorit, cu cioc albastru, al acesteia, şi încruntându-se tot timpul. Ar putea oricând să
pună să fie asasinată, dar asta pare o măsură cam severă: în realitate, singura ei vină este setea de poezie proastă. El nu e un tiran.
Dinaintea lui zace un oorm eviscerat. Îi împunge leneş
penele. Nu-i pasă de stele – nu mai crede toate prostiile astea
– însă va trebui să se holbeze un timp la ele şi să vină cu o declaraţie. Înmulţirea bogăţiei şi o recoltă abundentă ar nimeri bine pe termen scurt şi, în afară de cazul când se adeveresc, oamenii uită întotdeauna profeţiile.
Se întreabă dacă informaţia pe care a primit-o dintr-o sursă particulară, de încredere – bărbierul lui – are vreun temei, şi anume că se urzeşte încă un complot împotriva sa.
Va trebui să facă iarăşi arestări, să recurgă la tortură şi execuţii? Fără doar şi poate. Moliciunea aparentă este la fel de rea pentru ordinea publică precum moliciunea reală. E de dorit o mână forte. Dacă trebuie să cadă capete, al lui nu va fi printre ele. Va fi silit să acţioneze, să se apere; totuşi, simte o inerţie ciudată. Conducerea unui regat e o permanentă
încordare: dacă slăbeşte garda, chiar şi o clipă, îl vor lua prin surprindere, oricine ar fi ei.
170
- MARGARET ATWOOD -