Ce să fac ca să ai inspiraţie? Nu trebuie să fiu acasă până
la cinci.
Am să amân pe altă dată adevărata inspiraţie, spune el.
Trebuie să-mi adun forţele. Dă-mi o jumătate de oră.
O lente, lente currite noctis equi!
Poftim?
Încet, încet alergaţi, cai ai nopţii. E din Ovidiu, spune ea.
În latină, versul zice în galop uşor. Asta a fost o stângăcie, el o să creadă că se dă mare. Niciodată nu ştie ce ar putea el recunoaşte, sau nu. Uneori pretinde că nu ştie un lucru, şi după ce ea îi explică, destăinuie că îl ştie, că l-a ştiut tot timpul. O face să iasă din cochilie, iar apoi se descotoroseşte de ea.
Eşti o răţuşcă ciudată, spune el. De ce sunt cai ai nopţii?
Trag rădvanul Timpului. El e cu domniţa lui. Asta înseamnă că vrea ca noaptea să se lungească, pentru a putea să stea mai mult cu ea.
164
- MARGARET ATWOOD -
De ce? întreabă el, leneş. Nu-i ajung cinci minute? Nu are nimic mai bun de făcut?
Ea se ridică în capul oaselor. Eşti obosit? Te plictisesc? Să
plec?
Culcă-te la loc. N-ai să pleci nicăieri.
Ea îşi doreşte ca el să nu facă asta – să vorbească precum un cowboy din filme. O face ca s-o pună într-o situaţie neplăcuta. Totuşi, se întinde, îşi strecoară braţul peste el.
Pune mâna aici, doamnă. Aşa e bine. El închide ochii.
Domniţă, spune el. Ce termen demodat! De mijloc de epocă
victoriană. Ar trebui să-ţi sărut pantoful elegant, sau să te îndop cu ciocolată.
Poate eu sunt demodată. Poate eu sunt de mijloc de epocă
victoriană. Amantă, atunci. Sau obiect al plăcerii. E mai de perspectivă? Mai corect pentru tine?
Sigur. Însă cred că prefer domniţă. Pentru că lucrurile nu sunt corecte, nu-i aşa?
Nu, spune ea. Nu sunt. Oricum, continuă.
El spune: La căderea nopţii, Poporul Bucuriei şi-a aşezat tabăra la o zi de mers de cetate. Sclavele, prizoniere din cuceririle precedente, toarnă hrang- ul stacojiu din burdufurile de piele în care a fost lăsat să fermenteze, şi se ploconesc şi se apleacă şi servesc, cărând castroane cu zgârciuri, tocană puţin fiartă făcută din thulk- uri furate.
Nevestele oficiale stau în umbră, cu ochii strălucind în ovalurile negre ale şalurilor puse pe cap, atente la obrăznicii.
Ştiu că vor dormi singure la noapte, dar le pot biciui mai târziu pe fetele capturate, pentru stângăcie sau lipsă de respect, şi o vor face.
Bărbaţii stau ghemuiţi în jurul focurilor firave, înfăşuraţi în mantiile de piele, mâncând, mormăind între ei. Nu sunt într-o dispoziţie veselă. Mâine sau poimâine – în funcţie de viteza lor şi de vigilenţa duşmanului – vor trebui să lupte şi, de data asta, s-ar putea să nu învingă. Adevărat, mesagerul cu ochi focoşi care i-a vorbit Pumnului Celui Invincibil a 165
- ASASINUL ORB -
promis că victoria le va fi acordată dacă vor fi pe mai departe pioşi şi supuşi şi viteji şi isteţi, însă în aceste chestiuni există
întotdeauna o mulţime de dacă.
Dacă pierd, vor fi omorâţi, şi femeile şi copiii lor la fel. Nu se aşteaptă la îndurare. Dacă înving, ei înşişi trebuie să
omoare, ceea ce nu e întotdeauna atât de plăcut cum se crede uneori. Trebuie să-i omoare pe toţi din cetate. Acestea sunt instrucţiunile. Niciun băiat nu trebuie lăsat în viaţă, să
crească tânjind să-şi răzbune tatăl măcelărit; nicio fată, să
corupă Poporul Bucuriei cu depravarea ei. Din cetăţile cucerite mai înainte le-au păstrat pe fetele tinere şi le-au împărţit printre soldaţi, câte una sau două sau trei, după
bravură şi merit, dar acum mesagerul divin a spus că
ajunge.
Tot acest măcel va fi obositor, şi zgomotos totodată.
Omorul la o scară atât de mare este foarte solicitant, şi pângăritor, şi trebuie executat perfect, altminteri Poporul Bucuriei va fi în mare încurcătură. Cel Atotputernic are obiceiul de a insista asupra literei legii.
Caii sunt priponiţi mai încolo. Sunt puţini la număr, şi călăriţi numai de căpetenii – cai supli, nervoşi, cu guri nesimţitoare şi feţe triste şi ochi blajini, temători. N-au nicio vină în toate astea: au fost târâţi în ele.