trăncănesc. Standardele pe care le pretindea erau cele ale armatei: ordine, ascultare, tăcere şi lipsă de sexualitate evidentă. Sexualitatea, deşi nu se vorbea niciodată despre ea, trebuia înăbuşită în faşă. Îmi dăduse prea mult timp frâu liber. Era vremea să se ocupe îndeaproape de mine.
Şi Laura era supusă întrucâtva acestei năpăstuiri, cu toate că nu ajunsese încă la vârsta potrivită. (Care era vârsta potrivită? Vârsta pubertăţii, mi-e limpede acum. Dar atunci eram cu totul derutată. Ce crimă comisesem? De ce eram tratată ca deţinuta unei ciudate şcoli de reeducare?)
— Eşti prea dur cu puştoaicele, spunea Callista. Nu sunt băieţi.
— Din nefericire, spunea tata.
Callista a fost cea la care m-am dus în ziua în care am descoperit că am o boală oribilă, pentru că mi se prelingea sânge între picioare: sigur eram pe moarte! Callista a râs. Pe urmă mi-a explicat. „E doar o pacoste”, a spus ea. A spus că
trebuie să vorbesc de asta ca de „prietena mea”, sau ca de
„un musafir”. Reenie avea idei mai prezbiteriene. „E
blestemul”, a spus ea. A fost cât pe ce să spună că era încă
un aranjament ciudat al lui Dumnezeu, ticluit pentru a face 203
- ASASINUL ORB -
viaţa neplăcută: pur şi simplu aşa sunt lucrurile, a spus ea.
Cât despre sânge, rupi cârpe. (Nu a spus sânge, a spus mizerie.) Mi-a făcut o ceaşcă de ceai de muşeţel, care avea gust de miros de lăptuci stricate; şi o sticlă cu apă fierbinte, pentru crampe. Niciuna nu mi-a fost de niciun folos.
Laura a descoperit o pată de sânge pe aşternutul meu şi a început să plângă. A tras concluzia că eram pe moarte.
Aveam să mor ca mama, a hohotit ea, fără să-i spun mai întâi. Aveam să am un bebeluş cenuşiu ca un pisoi, şi pe urmă aveam să mor.
I-am spus să nu fie tâmpită. I-am spus că sângele ăsta nu avea nicio legătură cu bebeluşii. (Callista nu ajunsese la partea asta, după ce hotărâse fără doar şi poate că prea multe informaţii de acest gen, deodată, puteau să-mi deformeze psihicul.)
— Şi ţie o să ţi se întâmple într-o zi, i-am spus Laurei.
Când ai să fii de vârsta mea. E o treabă care li se întâmplă
fetelor.
Laura a fost indignată. A refuzat să creadă asta. Ca în multe alte situaţii, era convinsă că în cazul ei avea să se facă
o excepţie.
Există un portret fotografic al Laurei cu mine, făcut în această perioadă. Eu port regulamentara rochie de catifea de culoare închisă, prea tânără ca stil pentru mine: am, în mod vizibil, ceea ce înainte se numea piept. Laura şedea lângă
mine, într-o rochie identică. Amândouă avem şosete albe până la genunchi şi pantofi de lac Mary Jane; avem picioarele încrucişate decent în dreptul gleznelor, dreptul peste stângul, cum am fost instruite. Eu am braţul petrecut pe după Laura, dar cu titlul de încercare, de parcă mi s-ar fi poruncit să-l pun acolo. Laura îşi ţine mâinile încrucişate în poală. Amândouă avem părul de culoare deschisă pieptănat cu cărare la mijloc, şi întins bine spre spate. Amândouă
zâmbim, în felul acela temător pe care îl au copiii când li se spune că trebuie să fie cuminţi şi să zâmbească, de parcă
204
- MARGARET ATWOOD -
cele două lucruri ar fi totuna: e un zâmbet impus de ameninţarea dezaprobării. Ameninţarea şi dezaprobarea ar fi fost ale tatei. Ne era frică de ele, dar nu ştiam cum să le evităm.
205
- ASASINUL ORB -
Metamorfozele lui Ovidiu
Tata hotărâse, foarte corect, că educaţia noastră fusese neglijată. Voia să învăţăm franceză, dar şi matematică şi latină – exerciţii mentale vioaie care aveau să acţioneze ca un antidot pentru firea noastră excesiv de visătoare. Şi geografia ar fi fost înviorătoare. Cu toate că abia dacă o observase pe perioada cât ne fusese institutoare, tata decretase că
domnişoara Violenţă, cu felul ei moale, învechit, trandafiriu, trebuia îndepărtată. Voia să fim curăţate de marginile dantelate, încreţite, întrucâtva înnegrite, de parcă am fi fost lăptuci, rămânând cu un miez simplu, sănătos. Nu înţelegea de ce ne plăcea ce ne plăcea. Voia să fim transformate ca să
semănăm cu băieţii, într-un fel sau altul.
În locul domnişoarei Violenţă a angajat un bărbat pe nume domnul Erskine, care predase cândva la o şcoală de băieţi din Anglia, dar fusese expediat subit în Canada, pe motiv de sănătate. Nouă nu ne părea deloc a nu fi sănătos: nu tuşea niciodată, de exemplu. Era scund şi gras, îmbrăcat în tweed, treizeci sau treizeci şi cinci de ani, poate, cu păr roşcat şi o gură cărnoasă, umedă, cu o ţăcălie micuţă şi o ironie tăioasă
şi fire nesuferită, şi mirosea ca fundul unui coş de rufe umed.
Curând ne-a devenit limpede că neatenţia şi privitul fix în fruntea domnului Erskine nu aveau să ne scape de el.
Înainte de toate ne-a dat teste, să stabilească ce ştim. Nu mare lucru, deşi mai mult decât am considerat potrivit să
divulgăm. Pe urmă i-a spus tatei că avem creier de insecte sau marmote. Eram absolut deplorabile, şi era o minune că
nu eram cretine. Deprinseserăm obiceiuri mentale indolente
– fusesem lăsate să le deprindem, a adăugat reprobator. Din fericire, nu era prea târziu. Tata a spus că în acest caz, domnul Erskine trebuia să ne pună la treabă ca să
progresăm.