Şi tata ştia asta, cu toate că era departe de a fi încântat: Laura se pripise şi îi uzurpase poziţia de gazdă, şi ştia că
data viitoare avea să invite la masa lui toţi orfanii şi vagabonzii şi cazurile năpăstuite, de parcă el era bunul rege Wenceslas6. Aceste impulsuri de sfântă ale ei trebuiau ţinute în frâu, spunea el; acolo nu era un azil de binefacere.
Callie Fitzsimmons încercase să-l potolească: Alex nu era un caz năpăstuit, îl asigurase ea. Adevărat, tânărul nu avea o slujbă clară, dar părea să aibă o sursă de câştig, sau în orice caz nu se auzise să fi înşelat pe cineva. Care putea fi acea sursă de venit? a întrebat tata. Callie habar n-avea: Alex era mut ca peştele pe tema asta. Poate jefuia bănci, a spus tata cu un sarcasm greu. Nici vorbă, a spus Callie; oricum, Alex le era cunoscut unora dintre prietenii ei. Tata a spus că
acel lucru nu îl excludea pe celălalt. Pe atunci era pornit împotriva artiştilor. Prea mulţi erau atraşi de marxism şi de muncitori, şi îl acuzau că îi oropsea pe ţărani.
— Alex e în regulă. E doar un tinerel. A venit doar pentru plimbarea cu trenul. E doar un amic.
Nu voia ca tata să-şi facă o idee greşită – că Alex Thomas putea fi un iubit de-al ei, într-un fel competitiv.
— Cu ce pot să te ajut? a întrebat Laura în bucătărie.
— Ultimul lucru de care am nevoie e încă o muscă în lapte, a spus Reenie. Tot ce îţi cer e să nu-mi stai în drum şi să nu răstorni nimic. Mă ajută Iris. Măcar ea n-are mâini de mămăligă.
Reenie avea impresia că îţi făcea o favoare lăsându-te să o ajuţi; încă era supărată pe Laura şi o îndepărta. Dar forma asta de pedeapsă nu a avut efect la Laura. Şi-a luat pălăria de soare şi a plecat să hoinărească pe pajişte.
6 Eroul unui colind de Crăciun (Sf. Wenceslas I, duce de Boemia, 907-935), care iese în frig în ziua de Sf. Ştefan pentru a-i da pomana unui ţăran sărac.
232
- MARGARET ATWOOD -
O parte din treaba destinată mie era să aranjez florile şi să
stabilesc locurile la masă. Ca flori, tăiasem nişte cârciumărese – asta era cam tot ce se găsea în acea perioadă
a anului. Ca aranjament la masă îl pusesem pe Alex Thomas alături de mine, având-o de cealaltă parte pe Callie, şi Laura în capătul îndepărtat. În felul acela, considerasem eu, el ar fi fost izolat, sau cel puţin Laura.
Eu şi Laura nu aveam rochii de seară propriu-zise. Totuşi, rochii aveam. Erau din obişnuita catifea bleumarin, rămase de când eram mai mici, lungite de la tiv şi cu o panglică
neagră cusută peste dunga tivului ca să nu se vadă.
Avuseseră cândva guler alb de dantelă, şi a Laurei încă îl mai avea; eu scosesem dantela de la a mea, şi rămăsese mai răscroită la gât. Aceste rochii erau prea strâmte, sau a mea era; şi a Laurei, dacă stau să mă gândesc. După standardele obişnuite, Laura nu era destul de mare ca să ia parte la o masă de gala ca asta, dar Callie a spus că ar fi fost o cruzime să fie lăsată să stea singură în camera ei, mai ales că ea, personal, îl invitase pe unul dintre oaspeţi. Tata a spus că
presupunea că era corect. Apoi a spus că, acum că se înălţase atât de mult, arăta de aceeaşi vârstă ca mine. Era greu de spus care considera el că era vârsta asta. Nu ţinea şirul zilelor noastre de naştere.
La ora stabilită, musafirii s-au adunat în salon la un pahar de vin de Xeres, care a fost servit de o verişoară nemăritată a lui Reenie, rechiziţionată pentru acest eveniment. Eu şi Laura nu aveam voie să bem vin de Xeres, sau alt vin la masă. Laura nu părea deranjată de această interdicţie, dar eu eram. Reenie era de partea tatei în privinţa asta, dar e drept că ea era oricum antialcoolică. „Buzele care se ating de băutură nu le vor atinge niciodată pe ale mele”, zicea ea vărsând în chiuvetă resturile din paharele de vin. (În privinţa asta, s-a înşelat, totuşi – în mai puţin de un an de la aceasta masă de gală s-a măritat cu Ron Hincks, un pilangiu notoriu la vremea lui. Myra, ia notă dacă citeşti asta: în zilele 233
- ASASINUL ORB -
dinainte ca Reenie să-l fi transformat într-un stâlp al comunităţii, tatăl tău era un beţivan de seamă.) Verişoară lui Reenie era mai mare decât Reenie, şi aproape dureros de şleampătă. Purta rochie neagră şi şorţ alb, aşa cum se cuvenea, dar avea ciorapi de bumbac maro, care atârnau, şi ar fi putut să fie mai curată pe mâini. Ziua lucra la băcănie, unde una dintre sarcinile ei era să ambaleze cartofi în saci; genul acela de murdărie este greu de înlăturat.
Reenie făcuse canapé-uri cu feliuţe de măsline, ouă
răscoapte şi castraveţi muraţi mititei; şi nişte bulete cu brânză, care nu ieşiseră cum era de aşteptat. Acestea erau puse pe unul dintre cele mai bune platouri ale bunicii Adelia, din porţelan pictat manual din Germania, având ca model bujori de un roşu-închis şi lujere şi frunze aurii. Peste platou era un şerveţel, în mijloc era o farfurie cu alune sărate, cu canapé-urile aranjate ca petalele unei flori, toate cu ţepi din scobitori. Verişoara le oferea oaspeţilor noştri cu gesturi repezite, ameninţătoare chiar, de parcă interpreta un jaf armat.
— Chestia asta arată destul de septic, a spus tata pe tonul ironic pe care ajunsesem să-l recunosc ca fiind mânia deghizată din glasul lui. Mai bine te lipseşti decât să suferi mai târziu.
Callie a râs, dar Winifred Griffen Prior a ridicat graţios o buletă cu brânză pe care a introdus-o în gură cum fac femeile când nu vor să li se ia rujul – buzele împinse în afară, într-un fel de pâlnie – şi a spus că era interesant. Verişoara uitase de şerveţele, aşa că Winifred a rămas cu degetele unsuroase. Am urmărit-o curioasă să văd dacă avea să şi le lingă sau să şi le şteargă de rochie, sau de canapeaua noastră, dar mi-am mutat privirea în momentul nepotrivit, aşa că am ratat. Bănuiala mea era canapeaua.
Winifred nu era (cum crezusem) soţia lui Richard Griffen, ci sora lui. (Era măritată, văduvă, sau divorţată? Nu era întru totul clar. Îşi folosea numele de botez după „doamna”, 234
- MARGARET ATWOOD -
ceea ce indica un fel de jignire la adresa domnului Prior de altădată, dacă într-adevăr era de altădată. Era pomenit rar şi niciodată văzut şi se spunea că avea o grămadă de bani şi
„călătorea”. Mai târziu, când Winifred şi eu nu ne mai vorbeam, născoceam poveşti pentru mine despre acest domn Prior: Winifred îl împăiase şi îl ţinea în naftalină într-o cutie de carton, sau ea şi cu şoferul îl zidiseră în pivniţă, ca să se dedea la orgii lascive. Poate că orgiile nu erau chiar atât de departe de adevăr, cu toate că trebuie să spun că orice făcea Winifred în acea direcţie era întotdeauna făcut cu discreţie.
Îşi acoperea urmele – un fel de calitate, presupun.) În acea seară Winifred purta o rochie neagră, cu croială
simplă dar de o eleganţă năucitoare, scoasă în evidenţă de un triplu şirag de perle. Avea cercei sub formă de ciorchini minusculi de struguri, tot din perle, dar cu frunze şi codiţe din aur. Prin contrast, Callie Fitzsimmons era evident prost îmbrăcată. De doi ani îşi lăsase la o parte veşmintele fucsia şi şofran, modelele îndrăzneţe inspirate de emigranţii ruşi, chiar şi ţigaretul. Acum avea o pasiune pentru pantaloni largi în timpul zilei şi pulovere cu răscroiala în formă de V, şi cămăşi cu mâneci suflecate; se şi tunsese, şi îşi scurtase numele la Cal.
Renunţase la monumentele închinate soldaţilor morţi; nu prea mai era cerere pentru ele. Acum făcea basoreliefuri cu muncitori şi ţărani, şi pescari cu haine de ploaie, şi vânători indieni, şi mame cu şorţ ducând prunci pe şolduri şi apărându-şi ochii în timp ce se uitau la soare. Singurii patroni care îşi puteau permite să comande aceste lucrări erau companiile de asigurări şi băncile, care fără îndoială
voiau să le aplice pe exteriorul clădirilor lor pentru a arăta că
erau în armonie cu vremurile. Era descurajant să fii angajat de astfel de capitalişti aroganţi, spunea Callie, dar lucrul principal era mesajul, şi măcar oricine trecea pe lângă bănci şi alte clădiri asemenea putea să vadă gratis aceste basoreliefuri.
235
- ASASINUL ORB -
Îi venise ideea că tata ar fi putut s-o ajute – să-i mai facă
rost de nişte comenzi de la bănci. Dar tata spusese sec că el şi băncile nu mai erau mână în mână.
În această seară purta o rochie din tricot de culoarea pămătufului de praf – taupe se numea culoarea, ne-a spus ea; în franceză însemna cârtiţă. Pe oricine altcineva ar fi arătat ca un sac pleoştit cu mâneci şi curea, dar Callie reuşise să o facă să pară ultimul răcnet – nu al modei sau tocmai şic – această rochie sugera că astfel de lucruri nu meritau atenţie – ci mai degrabă altceva uşor de trecut cu vederea dar tăios, ca un banal obiect de bucătărie – o daltă