ţărişoarele alea. Trebuie să fi trecut din mână în mână; pe urmă m-a găsit Crucea Roşie, într-un fel sau altul.
— Ţii minte asta? am întrebat.
— Nu chiar. Câteva detalii s-au rătăcit pe drum – numele meu şi aşa mai departe – şi pe urmă am ajuns la misionari, care au considerat că, ţinând seama de toate, uitarea ar fi cel mai bun lucru pentru mine. Erau prezbiterieni, un grup curăţel. Ne-au ras pe toţi în cap, pentru păduchi, îmi amintesc senzaţia de a mă pomeni dintr-odată fără păr – ce rece era! De aici încep cu adevărat amintirile mele.
Cu toate că începeam să-l plac mai mult, mi-e ruşine să
recunosc că eram destul de sceptică în privinţa poveştii lui.
Era prea multă melodramă în ea – prea mult noroc, prea mult ghinion. Eram încă prea tânără pentru a crede în coincidenţe. Iar dacă încerca să o impresioneze pe Laura –
oare încerca? – putea să aleagă o cale mai bună.
— Trebuie să fie cumplit să nu ştii cine eşti cu adevărat, am spus.
— Aşa gândeam şi eu, a spus Alex. Dar pe urmă mi-am dat seama că cine sunt cu adevărat este o persoană care nu are nevoie să ştie cine e cu adevărat, în sensul obişnuit.
Oricum, ce înseamnă asta – provenienţa familială şi aşa mai departe? Oamenii se folosesc de asta, în majoritate, ca scuză
pentru snobismul lor, dacă nu pentru nereuşitele lor. Eu am scăpat de tentaţie, atâta tot. Am scăpat de chingi. Nimic nu mă leagă.
A mai spus ceva, dar pe cer s-a produs o explozie şi n-am auzit. Laura a auzit totuşi; a dat cu gravitate din cap.
(Ce a spus el? Am aflat mai târziu. A spus: Cel puţin, nu ţi-e niciodată dor de casă.)
Deasupra noastră a explodat o păpădie de lumină. Ne-am uitat cu toţii. E greu să nu te uiţi, în astfel de momente. E
greu să nu stai acolo cu gura căscată.
Acela a fost oare începutul, acea seară – pe docul de la Avilion, cu cerul orbit de artificii? Greu de ştiut. Începuturile 241
- ASASINUL ORB -
sunt bruşte, dar şi insidioase. Se furişează pieziş, se ţin în umbră, pândesc nerecunoscute. Apoi, mai târziu, ţâşnesc.
242
- MARGARET ATWOOD -
Colorarea manuală
Gâştele sălbatice zboară spre sud, scârţâind ca nişte balamale chinuite; pe malul râului, lumânările oţetarilor ard cu un roşu stins. E prima săptămână din octombrie. Sezonul veşmintelor de lână scoase de la naftalină; al ceţurilor nocturne şi al rouăi şi al treptelor alunecoase, şi al tufănelelor care înfloresc târziu; al ultimei zvâcniri a florilor de gura-leului, a acelor verze ornamentale creţe, roz cu purpuriu, care înainte nu existau dar acum sunt peste tot.
Sezonul crizantemelor, floarea funerară; cele albe, adică.
Morţii trebuie să se fi săturat de ele.
Dimineaţa era rece şi frumoasă. Am cules din grădina din faţă un buchet mic de flori de gura-leului roz şi galbene şi le-am dus la cimitir să le pun la cavoul familiei pentru cei doi îngeri gânditori de pe cubul alb: ar fi fost o schimbare pentru ei, m-am gândit. Ajunsă acolo, am săvârşit micul meu ritual
– înconjurarea monumentului, citirea numelor. Cred că o fac în tăcere, însă din când în când mă surprind bolborosind ca un iezuit care rosteşte un breviar.
Să pronunţi numele celor morţi înseamnă să-i faci să
trăiască din nou, spuneau vechii egipteni. Nu întotdeauna e ce ţi-ai putea dori.
Când am terminat de înconjurat monumentul, am găsit o fată – o tânără – îngenuncheată în faţa cavoului, sau în faţa locului Laurei din el. Avea capul plecat. Era îmbrăcată în negru; jeanşi negri, tricou şi jachetă negre, un mic rucsac negru de genul celor care se poartă acum în loc de poşetă.
Avea părul lung şi negru – ca al Sabrinei, m-am gândit cu o bruscă strângere de inimă: Sabrina se întorsese, din India sau de pe unde fusese. Se întorsese fără să dea de veste. Se răzgândise în privinţa mea. Intenţiona să mă ia prin surprindere, şi acum am stricat surpriza.
Dar când m-am uitat mai bine, am văzut că fata era o străină: o studentă la cursuri postuniversitare, extenuată
fără doar şi poate. La început am crezut că se ruga, dar nu, 243
- ASASINUL ORB -
punea o floare: o singură garoafă albă, cu tija învelită în foiţă
de aluminiu. Când s-a ridicat, am văzut că plângea.
Laura îi înduioşează pe oameni. Eu nu.
După picnicul fabricii de nasturi, în The Herald and Banner a apărut o relatare a lui, de genul obişnuit – care bebeluş câştigase concursul „Cel mai frumos bebeluş”, cine primise premiul „Cel mai bun câine”. De asemenea, ce spusese tata în discursul lui, foarte pe scurt: Elwood Murray dădea un luciu optimist la toate, aşa că suna ca o îndatorire, ca de obicei. Erau şi nişte fotografii – câinele câştigător, o siluetă întunecată, cu forme de mop; bebeluşul câştigător, gras ca o perniţă de ace, cu o bonetă cu volănaşe; dansatorii de step, ţinând sus un uriaş trifoi alb de carton; tata pe podium. Poza lui nu era reuşită: avea gura pe jumătate deschisă, şi arăta de parcă ar fi căscat.
Una dintre fotografii era a lui Alex Thomas, cu noi două –
eu în stânga lui, Laura în dreapta, ca două suporturi laterale de carte. Amândouă ne uitam la el şi zâmbeam; şi el zâmbea, dar întinsese mâna în faţă, cum fac infractorii din lumea interlopă ca să se apere de bliţuri când sunt arestaţi. Totuşi reuşise să-şi ascundă numai o jumătate de faţă. Legenda era:
„Domnişoara Chase şi domnişoara Laura Chase întreţin un vizitator străin de oraş”.