Elwood Murray nu reuşise să ne dea de urmă în acea după-amiază, ca să afle numele lui Alex, iar când sunase acasă dăduse de Reenie, care spusese că numele noastre nu trebuie să umble din gură în gură în legătură cu Dumnezeu ştie cine, şi refuzase să-i spună. El tipărise oricum fotografia, şi Reenie se simţea ofensată, atât de noi cât şi de Elwood Murray. Considera că această fotografie friza neruşinarea, chiar dacă nu ni se vedeau picioarele. Considera că
amândouă aveam pe faţă o expresie pofticioasă, prostească, asemenea unor gâşte amorezate; stăteam cu gura deschisă, de parcă ne curgeau balele. Ne dăduserăm jalnic în spectacol: toată lumea din oraş avea să râdă de noi pe la 244
- MARGARET ATWOOD -
spate, că visam la un gangster tânăr care semăna cu un indian – sau, mai rău, cu un evreu – şi cu mânecile suflecate aşa, şi comunist pe deasupra.
— Elwood Murray ăla ar trebui bătut la fund, spunea ea.
Se crede nemaipomenit de deştept.
A rupt ziarul şi l-a îndesat în lada de surcele, să nu-l vadă
tata. Trebuie să-l fi văzut oricum la fabrică, dar dacă l-a văzut nu a comentat.
Laura i-a făcut o vizită lui Elwood Murray. Nu i-a făcut reproşuri, nici nu a repetat ce spusese Reenie despre el. În schimb, i-a spus că vrea să se facă fotograf, ca el. Nu: n-ar fi spus aşa o minciună. Asta a fost numai ce a dedus el. Ce i-a spus în realitate a fost că voia să înveţe să facă copii fotografice după negative. Ăsta a fost adevărul literal.
Elwood Murray a fost măgulit de acest semn de favoare din partea mărimilor de la Avilion – deşi răutăcios, era teribil de snob – şi a fost de acord să o lase să-l ajute în camera obscură trei după-amiezi pe săptămână. Putea să se uite la el cum scotea pozitivele portretelor pe care le făcea, în subsidiar, la nunţi şi la absolvirea şcolii şi aşa mai departe.
Cu toate că litera era stabilită şi ziarul scris în fugă de doi bărbaţi în camera din spate, Elwood făcea tot restul legat de ziarul săptămânal, inclusiv developarea propriilor fotografii.
Poate o învăţa şi colorarea manuală, a spus el; era de viitor. Oamenii veneau cu vechile lor poze alb-negru pentru a le fi însufleţite prin adăugare de culoare vie. Acest lucru se făcea albind cele mai întunecate zone cu o pensulă, şi tratând apoi imaginea cu toner sepia pentru a da o tentă roz.
După aceea venea colorarea. Culorile se găseau în tuburi mici şi sticluţe, şi trebuiau aplicate cu multă grijă, cu pensule micuţe, excesul fiind îndepărtat cu delicateţe. Îţi trebuiau gust şi pricepere de a armoniza culorile, astfel încât obrajii să nu arate ca nişte cercuri de ruj, sau carnea ca o cârpă bej. Îţi trebuia vedere bună şi mână sigură. Era o artă, spunea Elwood – una de care era foarte mândru că o stăpânea, dacă putea spune asta. Ţinea într-un colţ al 245
- ASASINUL ORB -
ferestrei sediului ziarului o selecţie a acestor fotografii colorate manual, pe care o tot rotea, ca un fel de publicitate.
„Intensificaţi-vă amintirile” spunea reclama scrisă de mână, pe care o pusese lângă ele.
Cele mai frecvente subiecte erau tinerii în uniformele acum demodate ale Marelui Război; de asemenea, miri şi mirese. Pe urmă erau portretele de absolvire, prima împărtăşanie, grupuri solemne de familie, prunci în haine de botez, fete în rochii de ceremonie, copii în ţinută de sindrofie, câini şi pisici. Exista ocazionalul animal de casă excentric – o broască ţestoasă, un papagal – şi, rar, un bebeluş în sicriu, cu faţa de ceară, înconjurat de volănaşe de dantelă.
Culorile nu ieşeau niciodată clar, cum ar fi ieşit pe o foaie de hârtie albă: aveau un aspect ceţos, de parcă erau văzute prin tifon. Nu-i făceau pe oameni să pară mai reali; mai degrabă deveneau ultra-reali: cetăţeni ai unei ciudate semi-ţări, sinistră dar mută, în care realismul era nelalocul lui.
Laura mi-a spus ce făcea legat de Elwood Murray; i-a spus şi lui Reenie. Mă aşteptam la un protest, la un tărăboi; mă
aşteptam ca Reenie să spună că Laura se înjosea, sau că se comporta într-un mod bătător la ochi, compromiţător. Cine ştia ce putea să se întâmple într-o cameră obscură, cu o fată
şi un bărbat şi luminile stinse? Însă Reenie a adoptat punctul de vedere că nu era ca şi cum Elwood Murray ar fi plătit-o pe Laura că lucra pentru el: mai exact o învăţa, şi asta era cu totul altceva. Asta îl situa la acelaşi nivel cu o slugă. Cât despre faptul că Laura stătea cu el într-o cameră
obscură, nimeni n-ar fi gândit ceva rău despre asta, pentru că Elwood era un fătălău. Bănuiesc că în secret Reenie se simţea uşurată că Laura manifesta interes şi pentru altceva decât Dumnezeu.
Cu siguranţă Laura manifesta interes dar, ca de obicei, a sărit peste cal. A şterpelit câteva dintre materialele de colorat manual ale lui Elwood Murray şi le-a adus acasă. Am descoperit întâmplător asta. Eram în bibliotecă, cufundată în 246
- MARGARET ATWOOD -
cărţi la nimereală, când am observat fotografiile înrămate ale bunicului Benjamin, fiecare cu alt prim-ministru. Faţa lui Sir John Sparrow Thompson era acum de un mov delicat, a lui Sir Mackenzie Bowell de un verde biliar, a lui Sir Charles Tupper de un portocaliu pal. Barba şi mustăţile bunicului Benjamin fuseseră colorate într-un roşu deschis.
În acea seară am prins-o asupra faptului. Pe masa ei de toaletă se aflau tubuleţele, pensulele micuţe. De asemenea, portretul protocolar al meu şi al Laurei în rochii de catifea şi pantofi de lac. Laura scosese fotografia din ramă, şi mă
colora într-un albastru deschis.
— Pentru Dumnezeu, Laura, ce faci? De ce ai colorat fotografiile alea? Cele din bibliotecă. Tata o să fie vânăt de furie.
— Exersam, a spus Laura. Oricum, oamenii ăia aveau nevoie de puţină însufleţire. Cred că arată mai bine.
— Arată bizar, am spus. Sau foarte bolnavi. Nimeni nu are faţa verde. Sau mov.
Laura a rămas impasibilă.
— Sunt culorile sufletului lor, a spus ea. Culorile pe care ar trebui să le aibă.
— Ai s-o încurci rău de tot! Se va şti cine a făcut-o.
— Nimeni nu se uită la alea, a spus ea. Nimănui nu-i pasă.
— Ai face bine să nu te atingi de bunica Adelia, am spus.
Nici de unchii morţi! Tata ţi-ar trage o bătaie cumplită!
— Voiam să-i fac cu auriu, să se vadă că sunt pe lumea cealaltă, a spus ea. Dar n-am auriu. Pe unchi, nu pe bunica.
Pe ea aş colora-o în gri metalic.
— Să nu îndrăzneşti! Tata nu crede în lumea cealaltă. Şi ai face bine să duci înapoi vopselele alea înainte să fii acuzată
de furt.