La-di-da. Se crede Regina din Saba.
O pârleală bună i-ar mai tăia din nas.
Tata nu observa nimic din toate astea. Sau prefera să nu observe.
Într-o după-amiază, Elwood Murray a sosit la uşa din spate a lui Reenie, cu pieptul bombat şi aerul important ale unui purtător de veşti neplăcute. Eu o ajutam pe Reenie la conserve: era sfârşitul lui septembrie, şi preparam ultimele roşii din grădina de legume. Reenie fusese întotdeauna chibzuită, dar în aceste vremuri risipa era un păcat. Trebuie să-şi fi dat seama ce subţire devenea aţa – aţa câştigului suplimentar care o lega de slujba ei.
Era ceva ce trebuia să ştim spre binele nostru, a spus Elwood Murray. Reenie i-a aruncat o privire, lui şi atitudinii lui pompoase, evaluând gravitatea veştii lui, şi a apreciat că
era destul de serioasă ca să-l invite înăuntru. I-a oferit chiar şi o ceaşcă de ceai. Apoi l-a rugat să aştepte până scoate cu cleştele borcanele din apa clocotită şi le înşurubează
capacele. Pe urmă s-a aşezat.
Iată care era vestea. Domnişoara Laura Chase fusese văzută prin oraş – spunea Elwood – în compania unui tânăr, acelaşi tânăr cu care fusese fotografiată la picnicul fabricii de nasturi. Prima dată fuseseră reperaţi lângă cantina săracilor; apoi, mai târziu, stând pe o bancă în parc – şi nu pe o 251
- ASASINUL ORB -
singură bancă din parc – şi fumând ţigări. Sau bărbatul fuma; cât despre Laura, nu putea să jure, a spus el, ţuguindu-şi buzele. Fuseseră văzuţi lângă Memorialul Eroilor de lângă primărie, şi rezemaţi de balustrada de pe Podul Jubilee, uitându-se în jos la praguri – un loc tradiţional pentru a face curte. Ba se putea chiar să fi fost zăriţi lângă
Camp Grounds, ceea ce era un semn aproape sigur de comportament dubios, sau preludiul lui – deşi nu putea confirma asta, întrucât nu văzuse cu ochii lui.
Oricum, considera că trebuie să ştim. Bărbatul era om în toată firea, şi oare nu avea domnişoara numai paisprezece ani? Ce ruşine să profite aşa de ea! S-a lăsat pe speteaza scaunului, clătinând din cap cu tristeţe, mulţumit de sine şi umflat ca o marmotă, cu ochii licărind de o plăcere răutăcioasă.
Reenie era furioasă. Ura pe oricine i-o lua înainte în domeniul bârfelor.
— Vă mulţumim că ne-aţi informat, a spus ea cu o politeţe băţoasă. Cine nu cârpeşte spărtura măruntă are necaz să
dreagă borta mare. Un lucru mărunt făcut la timp te scuteşte de multă osteneală.
Acesta a fost modul ei de a apăra onoarea Laurei: nu se întâmplase încă nimic care nu putea fi împiedicat.
— Ce ţi-am zis eu? a spus Reenie, după plecarea lui Elwood Murray. N-are pic de ruşine.
Nu se referea la Elwood, fireşte, ci la Alex Thomas.
Luată la întrebări, Laura nu a negat nimic, în afară de reperarea la Camp Grounds. Băncile din parc şi aşa mai departe – da, stătuse pe ele, dar nu prea mult. Nici nu pricepea de ce făcea Reenie atâta caz. Alex Thomas nu era un drăguţ de doi bani (expresie folosită de Reenie). Nici şopârlă
trândavă (cealaltă expresie). A negat chiar şi că fumase o ţigară în viaţa ei. Cât despre „mozoleală” – tot de la Reenie –
considera că asta era ceva dezgustător. Ce făcuse ca să
inspire astfel de bănuieli josnice? Evident că nu ştia.
252
- MARGARET ATWOOD -
Să fii Laura, m-am gândit, era ca şi cum ai fi afon: cântă
muzica, şi auzi ceva, dar nu ce aud toţi ceilalţi.
Conform Laurei, în toate aceste ocazii – şi fuseseră numai trei – ea şi Alex Thomas fuseseră prinşi într-o discuţie serioasă. Despre ce? Despre Dumnezeu. Alex Thomas îşi pierduse credinţa, iar Laura încerca să-l ajute să şi-o recapete. Era o muncă grea, pentru că el era foarte cinic, sau poate voia să spună sceptic. El considera că epoca modernă
ar fi mai curând o epocă a acestei lumi decât a următoarei –
a omului, pentru omenire – şi era cu totul pentru asta.
Pretindea că nu are suflet, şi spunea că nu-i pasă nici cât negru sub unghie ce putea să se întâmple cu el după ce murea. Totuşi, ea avea de gând să-şi continue eforturile, oricât de grea putea să pară sarcina.
Am tuşit în palmă. N-am îndrăznit să râd. O văzusem pe Laura folosind destul de des acea expresie virtuoasă cu domnul Erskine, şi mă gândeam că asta făcea acum: arunca praf în ochi. Reenie, cu mâinile în şolduri, cu picioarele depărtate, semăna cu o găină încolţită.
— De ce mai e în oraş, asta aş vrea să ştiu, a spus Reenie, încurcată, schimbându-şi atitudinea. Parcă era doar în vizită.
— Oh, are nişte treburi aici, a răspuns molcom Laura. Dar poate să fie unde vrea. Nu-i un stat sclavagist. Cu excepţia robilor salariaţi, fireşte.
Am bănuit că încercarea de convertire nu fusese numai în sens unic: se amestecase în ea şi Alex Thomas. Dacă
lucrurile continuau aşa, aveam să ne căpătuim cu o mică
bolşevică.
— Nu e prea bătrân? am întrebat.
Laura mi-a aruncat o privire fioroasă – prea bătrân pentru ce? – înfruntându-mă că mă băgasem în vorbă.
— Sufletul nu are vârstă, a spus ea.
— Lumea vorbeşte, a spus Reenie: veşnicul ei argument încuietor.