— N-am folosit mult, a spus Laura. Oricum, i-am dus lui Elwood un borcan cu dulceaţă. E un târg cinstit.
— Dulceaţa lui Reenie, presupun. Din pivniţa rece – i-ai cerut voie? Ea numără borcanele, să ştii. Am luat de pe masă
fotografia cu noi două. De ce sunt albastră?
247
- ASASINUL ORB -
— Pentru că dormi, a spus Laura.
Materialele de colorat nu au fost singurele lucruri pe care le-a şterpelit. Una dintre sarcinile Laurei era arhivarea. Lui Elwood îi plăcea ca în biroul său să fie multă ordine, ca şi în camera obscură. Negativele lui erau puse în plicuri din hârtie-pergament şi arhivate după data la care fuseseră
făcute, aşa că Laurei i-a fost uşor să depisteze negativul fotografiei de la picnic. A făcut două copii alb-negru, într-o zi când Elwood era plecat iar ea rămăsese la conducere. Nu a spus nimănui despre asta, nici chiar mie – până mai târziu.
După ce a făcut copiile, a strecurat negativul în geantă şi l-a luat acasă. Nu a considerat că era furt. Elwood furase fotografia din capul locului necerându-ne permisiunea, iar ea nu făcea decât să-i ia ceva ce oricum nu îi aparţinea de fapt.
După ce a realizat ce îşi pusese în gând să facă, Laura nu s-a mai dus la biroul lui Elwood Murray. Nu i-a oferit niciun motiv, şi nici nu l-a înştiinţat. Am considerat că asta era o lipsă de tact din partea ei, şi chiar a fost, fiindcă Elwood s-a simţit desconsiderat. A încercat să afle de la Reenie dacă
Laura era bolnavă, dar Reenie nu a vrut să-i spună decât că
Laura trebuie să se fi răzgândit cu privire la tehnica fotografierii. Era plină de idei fata aia; mereu avea câte o păsărică, iar acum probabil avea alta.
Asta a stârnit curiozitatea lui Elwood. A început să stea cu ochii pe Laura, mai insistent decât obişnuita lui curiozitate.
N-aş numi asta chiar spionaj – nu era ca şi cum ar fi pândit pe după tufe. Era doar mai atent la ea. (Totuşi, nu descoperise încă treaba cu negativul furat. Nu i-a trecut prin cap că Laura putea să fi avut un motiv ascuns să vină la el.
Laura avea o privire atât de directă, nişte ochi atât de făţiş de sinceri, o frunte bombată atât de pură, încât puţini au suspectat-o vreodată de duplicitate.)
La început, Elwood nu a avut mare lucru de observat.
Laura era văzută duminică dimineaţa mergând pe strada principală, în drum spre biserică, unde preda la şcoala de 248
- MARGARET ATWOOD -
duminică elevilor de cinci ani. În alte trei dimineţi din săptămână dădea o mână de ajutor la cantina săracilor a bisericii unite, care era instalată lângă gară. Menirea ei era să împartă castroane cu supă de varză celor flămânzi, bărbaţi şi băieţi murdari care umblau prin ţară în mărfare: un efort meritoriu, dar care nu era privit cu ochi buni de toată lumea din oraş. Unii considerau că aceşti oameni erau uneltitori înclinaţi spre răzvrătire sau, mai rău, comunişti; alţii, că n-ar trebui să se dea mese gratuite, pentru că ei unii trebuiau să muncească pentru fiecare îmbucătură. Erau auzite strigăte ca „Luaţi-vă o slujbă”. (Insultele nu erau nicicum cu sens unic, deşi cele de la vagabonzi erau mai în surdină. Bineînţeles că aveau pică pe Laura şi pe toţi făcătorii de bine bisericoşi ca ea. Bineînţeles că aveau metode de a-şi face cunoscute sentimentele. O glumă, un rânjet batjocoritor, un ghiont, o căutătură îmbufnată. Nimic nu e mai apăsător ca recunoştinţa impusă.)
Poliţia locală stătea pe aproape, ca să se asigure că aceşti oameni nu aveau în cap vreo idee năstruşnică, de pildă să
rămână în Port Ticonderoga. Trebuia să fie făcuţi să-şi vadă
de drum, să se mute în altă parte. Însă nu erau lăsaţi să sară
în vagoanele de marfă chiar în gară, deoarece compania căilor ferate n-ar fi acceptat asta. Erau încăierări şi bătăi cu pumnii şi, cum se exprima Elwood Murray în scris, erau folosite din plin bastoanele de cauciuc.
Aşa că aceşti oameni îşi târşâiau picioarele în lungul şinelor de cale ferată şi încercau să sară mai încolo, însă le era mai greu fiindcă acolo trenurile prinseseră deja viteză. Au fost mai multe accidente şi un deces – un băiat care nu putea să fi avut mai mult de şaisprezece ani a căzut sub roţi şi a fost, practic, tăiat în două. (După aceea, Laura a stat încuiată în camera ei trei zile, şi nu a vrut să mănânce nimic: îi servise acestui băiat un castron cu supă.) Elwood Murray a scris un editorial în care spunea că accidentul era regretabil, dar nu era vina căilor ferate, şi cu certitudine nu a oraşului: dacă îţi asumi riscuri nesăbuite, la ce te poţi aştepta?
249
- ASASINUL ORB -
Laura cerşea oase de la Reenie, pentru cazanul cantinei săracilor. Reenie spunea că nu e făcută din oase; oasele nu cresc în copaci. Majoritatea oaselor îi trebuiau ei – pentru Avilion, pentru noi. Spunea că un penny economisit e un penny câştigat, şi că nu înţelege Laura că în aceste vremuri grele tata are nevoie de toţi penny pe care poate să-i obţină?
Însă nu putea să-i reziste Laurei mult timp, şi se mai găsea un os sau două sau trei. Laura nu voia să se atingă de oase, sau să le vadă măcar – în sensul acela era scârboasă – aşa că
i le împacheta Reenie. „Gata. Trântorii ăia or să ne mănânce şi urechile”, ofta ea. „Am pus şi o ceapă.” Considera că Laura nu trebuia să lucreze la cantina săracilor – era o treabă prea dură pentru o fată tânără ca ea.
— Nu-i corect să-i numeşti trântori, spunea Laura. Toată
lumea îi goneşte. Vor doar să muncească. Tot ce vor e o slujbă.
— Se prea poate, spunea Reenie cu un glas sceptic, exasperant. În particular, îmi spunea: seamănă leit cu maică-sa.
Nu m-am dus cu Laura la cantina săracilor. Nu mi-a cerut, şi oricum n-aş fi avut timp: tatei îi intrase acum în cap că trebuia să învăţ dedesubturile afacerii cu nasturi, ca fiind de datoria mea. Faute de mieux, eu trebuia să fiu fiul din Chase and Sons şi, dacă era să conduc vreodată afacerea, trebuia să am mâna formată.
Ştiam că nu am aptitudini în domeniul afacerilor, dar eram prea laşă ca să obiectez. Îl însoţeam pe tata la fabrică
în fiecare dimineaţă să văd (spunea el) cum merg lucrurile în lumea reală. Dacă aş fi fost băiat, m-ar fi pus să lucrez la linia de asamblare, în baza analogiei militare conform căreia un ofiţer nu trebuie să se aştepte ca oamenii lui să execute o sarcină pe care el însuşi nu poate să o execute. Aşa însă, m-a pus să fac inventarul şi balanţa cheltuielilor de transport –
materiile prime la intrări, produsul finit la ieşiri.
250
- MARGARET ATWOOD -
Nu eram bună la asta, mai mult sau mai puţin intenţionat.
Mă plictisea, şi eram şi intimidată. În fiecare dimineaţă când ajungeam la fabrică în fustele şi bluzele mele ca de mănăstire, ţinându-mă după tata ca un căţel, trebuia să trec pe lângă şirurile de muncitori. Mă simţeam dispreţuită de femei şi privită lung de bărbaţi. Ştiam că făceau glume pe seama mea pe la spate – glume legate de ţinuta mea (femeile) şi de trupul meu (bărbaţii), şi că acesta era modul lor de a-şi regla conturile. În unele privinţe nu îi învinuiam – în locul lor aş fi făcut la fel – cu toate acestea mă simţeam ofensată de ei.