253
- ASASINUL ORB -
— Asta e treaba ei, a spus Laura, pe un ton de iritare semeaţă: gura lumii era crucea pe care trebuia să o poarte ea.
Şi eu şi Reenie eram în încurcătură. Ce se putea face? Am fi putut să-i spunem tatei, care apoi i-ar fi interzis Laurei să
se mai vadă cu Alex Thomas. Dar ea nu s-ar fi supus, nu când în joc era un suflet. Faptul de a-i spune tatei putea să
provoace mai multe necazuri decât merita, am hotărât noi; şi, la urma urmei, ce se întâmplase, de fapt? Nimic sigur. (Pe atunci, în această problemă, eu şi Reenie eram confidente: ne sfătuiam împreună.)
Cu trecerea zilelor, am ajuns să-mi dau seama că Laura îşi bătea joc de mine, deşi nu puteam spune precis cum anume.
Nu credeam că minţea ca atare, dar nici că spunea tot adevărul. O dată am văzut-o cu Alex Thomas, adânciţi în conversaţie, mergând agale pe lângă Memorialul Eroilor; o dată pe Podul Jubilee, o dată pierzând vremea în faţă la braseria Betty’s, orbi la capetele întoarse, inclusiv al meu.
Asta era sfidare pură.
— Trebuie sa vorbeşti cu judecată cu ea, mi-a spus Reenie.
Dar nu puteam să vorbesc cu judecată cu Laura. Tot mai mult, nu puteam să vorbesc deloc cu ea; sau puteam să
vorbesc, dar mă asculta? Era ca şi cum aş fi vorbit cu o foaie de sugativă: cuvintele îmi ieşeau din gură şi dispăreau în spatele feţei ei ca într-o perdea de ninsoare.
Când nu eram la fabrica de nasturi – un exerciţiu care cu fiecare zi părea tot mai inutil, chiar şi pentru tata – rătăceam de una singură. Mergeam repede pe lângă malul râului, încercând să mă prefac că am o destinaţie, sau stăteam pe Podul Jubilee ca şi cum aşteptam pe cineva, uitându-mă la apa neagră şi amintindu-mi poveştile cu femei care se aruncaseră în ea. O făcuseră din iubire, căci acesta este efectul pe care îl are iubirea asupra ta. Se repede asupra ta, pune stăpânire pe tine până să ştii, şi pe urmă nu mai poţi să faci nimic. Odată ce eşti în ea – în iubire – eşti dus în duşmănie la vale. Sau aşa scria în cărţi.
254
- MARGARET ATWOOD -
Sau mă plimbam pe strada principală, acordând mare atenţie la ceea ce era în vitrine – perechilor de ciorapi şi pantofi, pălăriilor şi mănuşilor, şurubelniţelor şi cheilor fixe.
Studiam posterele cu vedete de cinema din vitrinele de la Bijou Theatre şi le comparam cu înfăţişarea mea, sau cum aş
fi arătat dacă mi-aş fi pieptănat părul peste un ochi şi aş fi avut hainele potrivite. Nu aveam voie să intru; nu am intrat într-o sală de cinematograf decât după ce m-am măritat, fiindcă Reenie spunea că Bijou era degradant, pentru fetele singure în tot cazul. Bărbaţii se duceau acolo în căutare de pradă, bărbaţii cu gânduri murdare. Se aşezau lângă tine şi îşi lipeau mâinile pe tine ca hârtia de muşte, şi într-o clipă
erau călare pe tine.
În descrierile lui Reenie, fata sau femeia era întotdeauna inertă, dar cu multe locuri de apucat pentru mână pe ea, ca un spalier. Era în mod magic lipsită de capacitatea de a ţipa sau a se mişca. Era încremenită, era paralizată – de şoc, sau revoltă, sau ruşine. Nu avea scăpare.
255
- ASASINUL ORB -
Pivniţa rece
Aerul pişcă, norii sunt mari şi duşi de vânt. Mănunchiuri de ştiuleţi de porumb au apărut pe uşile din faţă ale celor cu gusturi alese; pe verande, felinarele din dovleac şi-au preluat veghea rânjitoare. De acum într-o săptămână, copiii cu gândul doar la bomboane vor ieşi pe străzi, îmbrăcaţi în balerine şi zombi şi extratereştri şi schelete şi ţigănci ghicitoare şi vedete rock moarte, şi, ca de obicei, am să sting luminile şi am să mă prefac că nu sunt acasă. Nu că mi-ar displace ei ca atare, ci din autoapărare – dacă vreunul dintre micuţi dispare, nu vreau să fiu acuzată că l-am ademenit în casă şi l-am mâncat.
I-am spus asta Myrei, care face un comerţ prosper cu lumânări portocalii bondoace şi pisici din ceramică neagră şi lilieci de satin, şi cu vrăjitoare decorative din cârpă, cu capete din mere uscate. A râs. Credea că glumesc.
Ieri am lenevit – mă înţepa inima, abia am putut să mă
dau jos de pe canapea – dar azi-dimineaţă, după ce mi-am luat pilula, m-am simţit ciudat de energică. M-am dus foarte vioaie tocmai până la gogoşerie. Acolo am inspectat peretele din toaletă, pe care ultimul mesaj este: Dacă nu poţi să spui ceva frumos, nu spune nimic, urmat de: Dacă nu poţi să sugi ceva frumos, nu suge nimic. E bine să ştii că libertatea cuvântului e încă în plin avânt în această ţară.
Pe urmă am cumpărat o cafea şi o gogoaşă cu glazură de ciocolată, şi m-am dus cu ele afară, spre una dintre băncile puse la dispoziţie de conducere, plasate la îndemână chiar lângă tomberonul de gunoi. Acolo m-am aşezat, încălzindu-mă ca o broască ţestoasă la soarele cald încă. Oamenii treceau pe lângă mine – două femei supra-alimentate, cu un cărucior de copil, o femeie mai tânără şi mai slabă, într-o haină de piele neagră cu ţinte argintii ca nişte flori de cui, şi altă ţintă în nas, trei tipi bătrâni în hanorace. Am avut sentimentul că se holbau la mine. Sunt încă atât de renumită, sau atât de paranoică? Sau poate doar vorbeam 256
- MARGARET ATWOOD -
singură tare. E greu de ştiut. Oare vocea mea curge pur şi simplu din mine, ca aerul, când nu sunt atentă? O şoaptă
ofilită, un foşnet de viţă-de-vie iarna, şuierul vântului de toamnă prin iarba uscată.
Cui îi pasă ce cred oamenii, mi-am spus. Dacă vor să fie pe recepţie, n-au decât.
Cui îi pasă, cui îi pasă. Perena ripostă adolescentină. Îmi pasă, bineînţeles. Îmi pasă ce gândesc oamenii. Întotdeauna mi-a păsat. Spre deosebire de Laura, eu nu am avut niciodată curajul opiniilor mele.
A venit un câine; i-am dat jumătate din gogoaşă. „Eşti invitatul meu”, i-am zis. Asta spunea Reenie când te prindea trăgând cu urechea.
Toată luna octombrie – octombrie 1934 – s-a discutat despre ce se petrecea la fabrica de nasturi. Se spunea că
agitatori din afară dădeau târcoale, tulburând lucrurile, mai ales printre tinerii înfierbântaţi. Se vorbea despre tratative între sindicate şi patron, despre drepturile muncitorilor, despre sindicate. Sindicatele erau sigur ilegale, altfel ar fi fost recunoscute de patron, care ar fi fost obligat să angajeze numai muncitori sindicalizaţi, nu-i aşa? Nimeni nu părea să
ştie. În tot cazul, aveau un damf de pucioasă.
Cei care agitau lucrurile erau huligani şi infractori plătiţi (conform spuselor doamnei Hillcoate). Nu erau doar agitatori din afară, erau agitatori din străinătate, ceea ce părea cumva mai înspăimântător. Bărbaţi oacheşi şi scunzi, cu mustaţă, care se semnaseră cu sânge şi juraseră să fie loiali până la moarte, şi care stârneau răzmeriţe şi nu se dădeau în lături de la nimic, şi puneau bombe şi se furişau noaptea în casă şi ne tăiau gâtul în somn (conform spuselor lui Reenie). Astea erau metodele lor, ale acestor bolşevici cruzi şi organizatori de sindicate lipsiţi de milă, care erau în esenţă la fel (conform spuselor lui Elwood Murray). Voiau Amor Liber, şi distrugerea familiei, şi aducerea în faţa plutonului de execuţie a tuturor celor care aveau bani – bani, cât de cât –
257
- ASASINUL ORB -