vorbească despre domnul Alex Thomas. Ştia Laura că acest bărbat era un cunoscut radical şi diversionist, care fusese în lagărele de ajutorare, provocând agitaţie şi stârnind necazuri?
Laura a spus că, din câte ştia ea, doar îi învăţase pe oameni să citească.
Asta era un mod de a privi lucrurile, a spus poliţistul. Şi dacă era nevinovat, atunci fireşte că nu avea nimic de ascuns, şi avea să iasă în faţă, dacă i se cerea, nu era Laura de acord? Pe unde putea să stea retras zilele astea?
Laura a spus că nu ştie.
Întrebarea a fost repetată altfel. Acest om era bănuit: nu voia Laura să ajute la localizarea infractorului care se prea putea să fi dat foc fabricii tatălui ei şi să fi cauzat moartea unui angajat loial? Dacă martorii oculari erau de crezut, adică.
Eu am spus că martorii oculari nu erau de crezut, pentru că cel văzut fugind fusese zărit numai din spate şi, în plus, era întuneric.
— Domnişoară Laura? a spus poliţistul, ignorându-mă.
Laura a spus că şi să fi ştiut n-ar fi spus. A zis că eşti nevinovat până ţi se dovedeşte vinovăţia. Şi că era împotriva principiilor ei să arunce un om în cuşca leilor. A zis că îi părea rău de paznicul mort, dar nu Alex Thomas era de vină, fiindcă Alex Thomas n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Dar nu putea să spună mai multe.
Mă ţinea strâns de braţ, lângă încheietura mâinii. O
simţeam tremurând, ca o şină de cale ferată ce vibrează.
Poliţistul-şef a spus ceva despre obstrucţionarea justiţiei.
În acest punct eu am spus că Laura avea numai cincisprezece ani, şi nu putea fi făcută răspunzătoare ca un adult. Am spus că ce le spusese ea era desigur confidenţial, şi dacă trecea de această uşă – ajungând la ziare, de exemplu
– atunci tata ar fi ştiut cui să-i mulţumească.
265
- ASASINUL ORB -
Poliţiştii au zâmbit şi s-au ridicat, şi şi-au luat la revedere; erau cuviincioşi şi inspirau siguranţă. Poate că îşi dăduseră
seama că era incorect să urmeze aceasta linie de investigaţie.
Deşi terminat, tata mai avea încă prieteni.
— În regulă, i-am spus Laurei după plecarea lor. Ştiu că l-ai ascuns în casa asta. Ar fi bine să-mi spui unde.
— L-am băgat în pivniţa rece, a spus Laura, cu buza de jos tremurând.
— Pivniţa rece! am exclamat. Ce loc tâmpit! De ce acolo?
— Ca să aibă destulă mâncare în caz de urgenţă, a spus Laura şi a izbucnit în lacrimi.
Am luat-o în braţe, şi s-a smiorcăit pe umărul meu.
— Destulă mâncare? am spus. Destulă dulceaţă şi jeleu şi murături? Zău, Laura, eşti culmea! Apoi am început amândouă să râdem, şi după ce am râs şi Laura şi-a şters ochii am spus: Trebuie să-l scoatem de acolo. Dacă se duce Reenie jos după un borcan de dulceaţă sau mai ştiu eu ce, şi dă din greşeală peste el? Ar face atac de cord.
Am mai râs puţin. Eram foarte nervoase. Apoi am spus că
podul ar fi mai bun, pentru că nimeni nu urca vreodată
acolo. Aranjam eu totul, am spus. Ea era mai bine să se ducă
la culcare. Era evident că tensiunea o afectase, şi era epuizată. A oftat uşor, ca un copil obosit, şi a făcut ce i-am propus. Fusese într-o încordare permanentă, purtând această imensă greutate de cunoştinţe ca pe o desagă
dăunătoare, şi acum că mi-o predase mie era liberă să
doarmă.
Aveam credinţa că făceam asta doar ca să o menajez – să o ajut, să am grijă de ea, ca întotdeauna?
Da. Asta credeam.
Am aşteptat până ce Reenie a făcut curat în bucătărie şi s-a dus la culcare. Apoi am coborât treptele pivniţei, în frig, obscuritate, miros de umezeală păienjenoasă. Am trecut pe lângă uşa pivniţei de cărbune, pe lângă uşa încuiată a 266
- MARGARET ATWOOD -
pivniţei de vinuri. Uşa de la pivniţa rece era închisă cu un zăvor. Am bătut, am ridicat zăvorul, am intrat. Am auzit zgomot de fugă în panică. Era întuneric, desigur; doar lumina de pe coridor. Pe butoiul cu mere erau rămăşiţele mesei Laurei – oasele de iepure. Semăna cu un altar primitiv.
La început nu l-am văzut; era după butoiul cu mere. Pe urmă l-am dibuit. Un genunchi, o labă a piciorului.
— E în regulă, am şoptit. Sunt doar eu.
— Ah, a spus el, cu glas normal. Sora devotată.
— Şşş, am spus.
Comutatorul electric era un lanţ care atârna de la bec. Am tras de el, şi s-a aprins lumina. Alex Thomas se descolăcea, chinuindu-se să iasă de după butoi. A rămas pe vine, clipind mărunt, sfios, ca un bărbat prins cu pantalonii descheiaţi.