I-am adus lui Alex decupajele din ziare – şi unul dintre afişele „Căutat” – Laura îl furase de pe un stâlp de telefon. El a citit despre sine cu o spaimă îndurerata.
— Îmi vor capul pe tavă, a spus.
După câteva zile ne-a întrebat dacă putem să-i aducem nişte hârtie – hârtie de scris. Aveam un teanc de caiete de teme, rămase de la domnul Erskine: i le-am dus pe acelea, precum şi un creion.
— Ce crezi că scrie? a întrebat Laura.
Nu ne puteam hotărî. Un jurnal de prizonier, o dezvinovăţire? Poate o scrisoare, către cineva care putea să-l salveze. Însă nu ne-a cerut să punem ceva la poştă, aşa că
nu putea să fie o scrisoare.
272
- MARGARET ATWOOD -
Îngrijirea lui Alex Thomas ne-a apropiat pe mine şi pe Laura mai mult decât fuseserăm o vreme. El era secretul nostru vinovat, şi totodată proiectul nostru moral – unul pe care în sfârşit îl împărtăşeam. Eram două mici bune samaritene, care ridicau din şanţ pe bărbatul căzut printre tâlhari. Eram Maria şi Marta, îngrijindu-ne de… ei bine, nu de Iisus, nici chiar Laura nu mergea atât de departe, însă era evident pe care dintre noi o distribuise ea în aceste roluri. Eu trebuia să fiu Marta, să mă ocup de treburile gospodăreşti în fundal; ea trebuia să fie Maria, aşternând devotament pur la picioarele lui Alex. (Ce preferă un bărbat? Costiţă cu ouă, sau veneraţie? Uneori una, alteori cealaltă, în funcţie de cât e de flămând.)
Laura ducea resturile de mâncare pe scara de la pod de parcă erau o ofrandă de templu. Căra jos oala de noapte de parcă era o raclă cu moaşte, sau o lumânare preţioasă pe punctul de a se stinge.
Noaptea, după ce Alex Thomas fusese hrănit şi adăpat, vorbeam despre el – cum arătase în acea zi, dacă era prea slab, dacă tuşise – nu voiam să se îmbolnăvească. Ce putea să-i lipsească, ce trebuia să încercăm să furăm pentru el a doua zi. Pe urmă ne urcam fiecare în patul ei. Nu ştiu ce făcea Laura, dar eu mi-l imaginam acolo sus în pod, chiar deasupra mea. Şi el încerca să doarmă, perpelindu-se şi întorcându-se în patul lui din plăpumi mucegăite. Pe urmă
adormea. Pe urmă visa, vise lungi cu război şi foc, şi sate fărâmiţate, ale căror fragmente erau împrăştiate în jur.
Nu ştiu în care punct aceste vise ale lui se transformau în vise cu urmărire şi fugă, nu ştiu în care punct mă alăturam lui în aceste vise, alergând cu el mână în mână, în amurg, departe de o clădire în flăcări, peste câmpiile brăzdate de decembrie, peste miriştea în care acum începea să se instaleze îngheţul, către linia întunecată a pădurii îndepărtate.
Dar de fapt nu era visul lui, ştiam asta. Era al meu.
Avilionul era cel care ardea, sfărâmăturile lui erau 273
- ASASINUL ORB -
împrăştiate pe pământ – vesela cea bună, bolul de Sevres cu petale de trandafiri, tabachera de argint de pe pian. Pianul însuşi, vitraliile de la sufragerie – cupa roşie ca sângele, harpa crăpată a Isoldei – toate lucrurile de care visam să
scap, adevărat, dar nu prin distrugere. Voisem să plec de acasă, dar casa să rămână pe loc, aşteptându-mă, neschimbată, ca să mă pot întoarce la ea după plac.
Într-o zi, când Laura era plecată – nu mai era periculos pentru ea, bărbaţii în paltoane plecaseră, şi poliţiştii călare la fel, străzile erau iarăşi liniştite – am hotărât să fac o excursie solo în pod. Aveam de făcut o danie – un buzunar de curmale şi smochine uscate, şterpelite din ingredientele pentru budinca de Crăciun. Am iscodit – Reenie era ocupată cu doamna Hillcoate în bucătărie – apoi m-am dus la uşa podului şi am bătut. Stabiliserăm deja un fel aparte de a bate, o bătaie urmată de alte trei într-o succesiune rapidă. Pe urmă am urcat în vârful picioarelor scara îngustă a podului.
Alex Thomas era ghemuit lângă mica fereastră ovală, încercând să profite de lumina de afară. Era clar că nu mă
auzise bătând: era cu spatele la mine, şi avea pe umeri una dintre plăpumi. Părea să scrie. Am simţit miros de fum de ţigară – da, fuma, avea ţigara în mână. M-am gândit că n-ar fi trebuit să facă asta atât de aproape de plapumă.
Nu prea ştiam cum să-mi anunţ prezenţa.
— Sunt aici, am spus.
A tresărit şi a scăpat ţigara. Aceasta a căzut pe plapumă.
Am icnit şi m-am lăsat în genunchi s-o îndepărtez – am avut viziunea de acum familiară a Avilionului cuprins de flăcări.
— E în regulă, a spus el.
Era şi el în genunchi, amândoi uitându-ne după vreo scânteie rămasă. Apoi, următorul lucru pe care l-am ştiut a fost că eram pe podea, şi el mă ţinea şi mă săruta pe gură.
Nu mă aşteptasem la asta.
El se aşteptase la asta? Era ceva foarte neaşteptat, sau existaseră preliminarii: o atingere, o privire? Făcusem ceva 274
- MARGARET ATWOOD -
să îl provoc? Nimic de care să-mi amintesc, dar ce îmi amintesc este oare acelaşi lucru cu ce s-a întâmplat cu adevărat?
Acum e: sunt singura supravieţuitoare.
În orice caz, a fost exact cum spusese Reenie, despre bărbaţii din sălile de cinematograf, doar că eu nu m-am simţit revoltată. Dar restul a fost foarte adevărat: eram paralizată, nu mă puteam mişca, n-aveam scăpare. Oasele mi se transformaseră în ceară ce se topea. El îmi descheiase aproape toţi nasturii până să fiu în stare să mă dezmeticesc, să mă desprind, să fug.
Am făcut asta fără o vorbă. În timp ce coboram împleticit scara de la pod, dându-mi la o parte părul de pe faţă, vârându-mi bluza în fustă, am avut impresia că – în spatele meu – el râdea de mine.
Nu ştiam exact ce se putea întâmpla dacă lăsam să se repete aşa ceva, dar orice ar fi fost era periculos, cel puţin pentru mine. Aş fi căutat-o cu lumânarea, aş fi păţit-o, aş fi fost o nenorocire care aştepta să se întâmple. Nu-mi puteam permite să mai fiu singură în pod cu Alex Thomas, nici nu-i puteam mărturisi Laurei din ce motiv. Ar fi fost prea dureros pentru ea: n-ar fi putut niciodată să înţeleagă. (Mai exista o posibilitate – poate că el făcea ceva asemănător cu Laura.
Dar nu, nu-mi venea să cred asta. Ea n-ar fi permis niciodată. Oare?)
— Trebuie să-l scoatem din oraş, i-am spus Laurei. Nu putem s-o ţinem tot aşa. Sigur se va observa.
— Nu încă, a spus Laura. Trenurile sunt încă ţinute sub urmărire.
Ea putea să ştie asta, deoarece continua să lucreze la cantina săracilor.
— Ei bine, atunci altundeva în oraş, am spus.