— Ar trebui să-ţi fie ruşine, am spus.
— Ai venit să mă dai afară în şuturi, sau să mă predai autorităţilor în drept, presupun, a spus el, zâmbind.
— Nu fi prost, am spus. Cu siguranţă nu vreau să fii descoperit aici. Tata n-ar suporta scandalul.
— „Fiică de capitalist ajută un criminal bolşevic”?
„Cuibuşor de iubire descoperit printre borcane cu jeleu”?
Genul acesta de scandal?
M-am încruntat la el. Nu era de glumă.
— Stai liniştită. Eu şi cu Laura nu clocim nimic, a spus el.
E o puştoaică grozavă, dar e o sfântă în devenire, iar eu nu sunt răpitor de copii.
Se ridicase şi se scutura de praf.
— Atunci de ce te ascunde? am întrebat.
— Chestiune de principiu. Odată ce am rugat-o, a trebuit să accepte. Pentru ea, intru în categoria potrivită.
— Ce categorie?
— „Cei din urmă”, cred, a spus el. Ca să-l citez pe Iisus.
Am considerat că era foarte cinic. Apoi a spus că dăduse nas în nas cu Laura dintr-un fel de accident. Dăduse peste ea în seră. Ce căuta el acolo? Se ascundea, evident. De asemenea, sperase să poată vorbi cu mine, a spus.
267
- ASASINUL ORB -
— Cu mine? De ce naiba cu mine?
— Mă gândeam că tu ai şti ce e de făcut. Pari genul practic. Sora ta e mai puţin…
— Se pare că Laura s-a descurcat destul de bine, am spus scurt. Nu-mi plăcea când alţii o criticau pe Laura – lipsa ei de hotărâre, simplitatea ei, ineficacitatea ei. Criticarea Laurei îmi era rezervată mie. Cum te-a strecurat pe lângă oamenii ăia de la uşi? am întrebat. De la uşile casei. Cei cu paltoane.
— Chiar şi oamenii cu paltoane trebuie să se uşureze uneori, a spus el.
Vulgaritatea asta m-a luat prin surprindere – nu se potrivea cu politeţea lui de la masa de gală – dar poate că era o mostră de batjocură orfelină, pe care o prezisese Reenie.
Am decis să o ignor.
— Înţeleg că nu tu ai pus focul, am spus.
Voiam ca asta să sune sarcastic, dar n-a fost primită aşa.
— Nu sunt chiar atât de tâmpit, a spus el. N-aş fi dat foc fără niciun motiv.
— Toţi cred că tu ai făcut-o.
— Şi totuşi n-am făcut-o, a spus el. Dar pentru anumiţi oameni ar fi foarte convenabil să se adopte părerea asta.
— Care anumiţi oameni? De ce?
De data asta nu îl presam; eram nedumerită.
— Foloseşte-ţi capul, a spus el.
Dar nu a vrut să zică mai multe.
268
- MARGARET ATWOOD -
Podul
Am luat o lumânare din rezerva din bucătărie, pusă la îndemână pentru cazul în care se întrerupea curentul, şi l-am scos pe Alex Thomas din pivniţă, l-am condus prin bucătărie şi pe scara din spate, apoi pe scara mai îngustă ce ducea în pod, unde l-am instalat în spatele a trei cufere goale. Într-un cufăr de cedru erau nişte plăpumi vechi, şi le-am scos să-i fac un culcuş.
— N-o să vină nimeni, am spus. Dacă vine, bagă-te sub plăpumi. Nu umbla pe aici, s-ar putea să ţi se audă paşii. Nu aprinde lumina. (În pod era un singur bec cu întrerupător cu lanţ, ca în pivniţa rece.) O să-ţi aducem dimineaţă ceva de mâncare, am adăugat, neştiind cum aveam să-mi ţin această
promisiune.
Am coborât la parter, apoi m-am dus iarăşi sus cu o oală
de noapte, pe care am pus-o jos fără o vorba. Era un amănunt din poveştile lui Reenie despre răpitori care mă