sau un ceas, sau o verighetă. Asta se făcuse în Rusia. Sau aşa se spunea.
Se mai spunea şi că fabricile tatei erau în bucluc.
Ambele zvonuri – agitatorii din afară, buclucul – au fost dezminţite public. Ambele au fost crezute.
Tata concediase nişte muncitori în septembrie – unii mai tineri, mai capabili să se descurce singuri, conform teoriilor lui – şi îi rugase pe cei rămaşi să accepte un program mai scurt. Nu erau destule comenzi, explicase el, ca toate fabricile să lucreze în continuare la întreaga capacitate.
Clienţii nu cumpărau nasturi, sau nu genul de nasturi făcuţi la Chase and Sons, care depindeau de comenzi mari pentru a fi profitabile. Nu cumpărau nici lenjerie de corp ieftină, durabilă: o cârpeau în schimb pe cea veche, o făceau să ţină.
Nu toţi oamenii din ţară erau şomeri, desigur, dar cei cu slujbe nu erau prea siguri de ele. Fireşte că îşi economiseau banii, în loc să-i cheltuiască. Nu puteai să-i condamni. Ai fi făcut la fel în locul lor.
Aritmetica intrase în peisaj, cu multele ei picioare, cu multele ei şire ale spinării şi capete, şi ochii ei nemiloşi făcuţi din zerouri. Doi şi cu doi fac patru, era mesajul ei. Dar dacă
nu aveai doi şi cu doi? Atunci lucrurile nu se adunau. Şi chiar nu se adunau, nu puteam să le fac să se adune. Nu puteam să fac numerele roşii din registrele de inventar să se preschimbe în negru. Asta mă îngrijora cumplit, de parcă ar fi fost vina mea. Când închideam ochii noaptea, vedeam numerele de pe pagina din faţa mea, aşternute în şiruri pe biroul pătrat de stejar de la fabrica de nasturi – acele şiruri de numere roşii semănau cu tot atâtea omizi mecanice care rodeau din ce mai rămăsese din bani. Când reuşeai să vinzi un lucru, luai pe el mai puţin decât te costase să-l faci – ceea ce se petrecea la Chase and Sons de ceva timp – aşa se comportau numerele. Era un comportament urât – fără
iubire, fără dreptate, fără milă – dar la ce puteai să te aştepţi? Numerele erau numai numere. Ele nu aveau de ales în problemă.
258
- MARGARET ATWOOD -
În prima săptămână din decembrie, tata a anunţat o încetare a lucrului. Era temporară, a spus el. Spera să fie foarte temporară. A vorbit despre retragere şi restrângere în scopul regrupării. A cerut înţelegere şi răbdare, şi a fost întâmpinat cu o tăcere atentă de către muncitorii adunaţi.
După anunţ, s-a întors la Avilion şi s-a închis în foişorul lui şi s-a îmbătat cui. Sus acolo s-au spart lucruri – obiecte din sticlă. Sticle, fără doar şi poate. Eu şi Laura stăteam în camera mea, pe pat, ţinându-ne strâns de mână şi ascultând dezlănţuirea de furie şi durere de acolo de sus, chiar deasupra capetelor noastre, ca o furtună cu trăsnete interioară. De ceva timp, tata nu mai făcuse nimic la scară
atât de mare.
Probabil că se gândea că îşi dezamăgise oamenii. Că
dăduse greş. Că nu făcuse destul.
— Am să mă rog pentru el, a spus Laura.
— Ce-i pasă lui Dumnezeu? am spus. De fapt, cred că îl doare în cot. Dacă există un Dumnezeu.
— Nu ai de unde să ştii asta, decât după, a spus Laura.
După ce? Ştiam foarte bine, mai avuseserăm discuţia asta.
După ce muream.
La şapte zile după anunţul tatei, sindicatul şi-a arătat puterea. Exista deja un nucleu de membri, şi acum ei voiau să intre toţi muncitorii. S-a ţinut o întrunire în faţa fabricii de nasturi zăvorâte, şi s-a lansat o chemare către toţi muncitorii să intre în sindicat pentru că, s-a spus, când tata redeschidea fabricile, avea să strângă şurubul, şi toţi trebuiau să se aştepte la salarii de foamete. Era şi el la fel ca toţi ceilalţi, îşi băgase banii în bancă pe vremuri grele ca acestea, şi pe urmă stătea cu mâinile încrucişate până când oamenii erau înfrânţi şi băgaţi direct în pământ; atunci avea să profite de prilej ca să se îmbogăţească pe spinarea muncitorilor. El şi casa lui mare şi fetele lui fandosite –
parazitele alea frivole care trăiau din sudoarea maselor.
259
- ASASINUL ORB -
Îţi dădeai seama că aceşti aşa-zişi organizatori erau străini de oraş, spunea Reenie, care ne povestea toate astea în timp ce stăteam la masa din bucătărie. (Nu mai mâncam în sufragerie, pentru că nu mai mânca tata acolo. Era baricadat în foişorul lui; Reenie îi ducea acolo mâncarea pe tavă.) Acei bădărani habar n-aveau ce însemna decenţa, aducându-ne aşa în discuţie pe noi două, când toată lumea ştia că nu aveam nicio legătură cu nimic. Ne-a spus să nu dăm atenţie, ceea ce era mai uşor de zis decât de făcut.
Totuşi, existau unii care îi erau loiali tatei. La întrunire, am auzit, fuseseră dezacorduri, apoi voci ridicate, apoi încăierări. S-a dat frâu liber nervilor. Un om a fost lovit în cap şi dus la spital cu comoţie cerebrală. Era unul dintre grevişti – îşi spuneau grevişti acum – dar chiar greviştii au fost învinuiţi de aceasta vătămare, căci odată ce porneai genul acesta de dezbinare, cine ştia cum avea să se termine?
Mai bine să nu porneşti. Mai bine să-ţi ţii gura. Mult mai bine.
Callie Fitzsimmons a venit să-l vadă pe tata. Era foarte îngrijorată din pricina lui, a spus ea. Era îngrijorată că se ducea pe apa sâmbetei. Moraliceşte, la asta se referea ea.
Cum putea să se poarte el cu muncitorii lui în modul acesta cavaleresc şi totodată cărpănos? Tata i-a spus să privească
realitatea în faţă. A făcut-o sprijinitoare falsă. I-a mai spus şi: Cine te-a pus să faci asta, unul dintre amicii tăi comunişti?
Ea a spus că venise din proprie iniţiativă, din iubire, pentru că, deşi era capitalist, fusese întotdeauna un om de treabă, însă acum descoperea că se transformase într-un plutocrat fără inimă. El i-a spus că nu poţi să fii plutocrat dacă eşti falit. Ea i-a spus că putea să-şi lichideze activele. El i-a spus că activele lui nu valorau nici cât fundul ei pe care, din câte îşi dădea el seama, ea îl oferea pe degeaba oricui îl cerea. Ea i-a spus că el nu refuzase pomenile. El a spus da, dar costurile ascunse fuseseră prea mari – mai întâi toată
mâncarea din casa lui pentru amicii ei artişti, apoi sângele lui, iar acum sufletul lui. Ea l-a făcut burghez reacţionar. El 260
- MARGARET ATWOOD -
a făcut-o muscă de hoituri. Acum deja răcneau unul la altul.
Apoi s-au auzit uşi trântite, şi o maşină a demarat în trombă
pe pietriş, şi acesta a fost sfârşitul.
S-a bucurat Reenie, sau i-a părut rău? I-a părut rău. Nu o plăcuse pe Callie, dar se obişnuise cu ea şi, cândva, Callie fusese bună pentru tata. Cine avea s-o înlocuiască? Vreo altă
poamă, şi e mai bun dracul pe care îl ştii.
Săptămâna următoare a fost un apel la grevă generală, în semn de solidaritate cu muncitorii de la Chase and Sons.