Toate magazinele şi activităţile comerciale trebuiau închise, aşa suna edictul. Toate serviciile publice trebuiau întrerupte.
Telefoanele, livrarea corespondenţei. Fără lapte, fără pâine, fără gheaţă. (Cine emitea aceste decrete? Nimeni nu credea că veneau chiar de la omul care le dădea glas. Omul acesta afirma că e din localitate, chiar din oraşul nostru, şi odată se crezuse că era – era un Morton, un Morgan, ceva de genul ăsta – dar devenise limpede, fără îndoială, că nu era din localitate. Nu putea să fie, de se purta aşa. Oricum, cine era bunicul lui?)
Aşa că nu era acest om. Nu el era creierul din spatele afacerii, spunea Reenie, pentru că el nu avea creier, în primul rând. Forţe obscure erau în acţiune.
Laura era îngrijorată din cauza lui Alex Thomas. Era cumva amestecat în asta. Ştia că era. Nu avea cum să nu fie, dat fiind crezul lui.
În aceeaşi zi, după prânz, Richard Griffen a sosit la Avilion cu maşina, însoţit de alte două maşini. Erau maşini mari, lucioase şi joase. Bărbaţii străini erau cinci în total, dintre care patru foarte masivi, cu paltoane de culoare închisă şi pălării gri. Richard Griffen şi unul dintre bărbaţi au intrat în biroul tatei, împreună cu tata. Doi dintre ceilalţi s-au postat la uşile casei, din faţă şi din spate, iar doi au plecat undeva cu una dintre maşinile luxoase. Eu şi cu Laura am privit venirea şi plecarea maşinilor de la fereastra camerei Laurei.
Ni s-a spus să ne ţinem la distanţă, ceea ce însemna şi la o 261
- ASASINUL ORB -
distanţă de la care nu se putea auzi. Când am întrebat-o pe Reenie ce se petrecea, a părut îngrijorată, şi a spus că ce ştiam noi ştia şi ea, dar că o să stea cu urechea la pândă.
Richard Griffen nu a rămas la masă. Când a plecat, două
maşini au plecat odată cu el. A treia a rămas, şi cu ea au rămas trei dintre bărbaţii masivi. S-au instalat discret în locuinţa fostului şofer, de deasupra garajului.
Erau detectivi, spunea Reenie. Trebuie să fie. De asta stăteau mereu cu paltoanele pe ei: să nu se vadă armele, pe care le ţineau la subraţ. Armele erau revolvere. Ştia asta din diversele ei reviste. Spunea că se aflau acolo ca să ne apere, şi dacă vedeam pe cineva neobişnuit furişându-se noaptea prin grădină – în afară de aceşti trei bărbaţi, desigur –
trebuia să ţipăm.
A doua zi, pe străzile principale din oraş a fost răzmeriţă.
Mulţi bărbaţi prezenţi la ea nu mai fuseseră văzuţi până
atunci, nimeni nu îşi amintea de ei. Cine să ţină minte un vagabond? Însă unii nu erau vagabonzi, erau agitatori internaţionali deghizaţi. Spionaseră tot ţinutul. Cum de ajunseseră aici atât de repede? Pe acoperişul trenurilor, se spunea. Aşa călătoreau cei ca ei.
Răzmeriţa a pornit la un miting din faţa primăriei. La început au fost discursuri în care s-a vorbit de spărgători de grevă şi bătăuşi de la companie; apoi tatei, făcut din carton şi înfăţişat purtând joben şi fumând trabuc – lucruri pe care nu le-a făcut niciodată – i s-a dat foc în aplauzele zgomotoase ale celor prezenţi. Două păpuşi de cârpă cu rochii roz, cu volănaşe, au fost muiate în benzină şi aruncate şi ele în flăcări. Alea trebuia să fim noi – Laura şi cu mine, spunea Reenie. S-a glumit pe seama lor, că erau păpuşele fierbinţi.
(Plimbările Laurei prin oraş cu Alex nu trecuseră
neobservate.) Ron Hincks îi povestise asta, a spus Reenie, considerând că trebuie să ştie. I-a spus că noi două nu trebuia să mai mergem în centru acum, pentru că spiritele erau prea încinse şi nu se ştia niciodată. A spus că trebuia să rămânem la Avilion, unde eram în siguranţă. Despre 262
- MARGARET ATWOOD -
păpuşi a spus că era o ruşine strigătoare la cer, şi că i-ar fi plăcut să pună mâna pe cel care ticluise asta.
Magazinelor şi firmelor de pe strada principală, care refuzaseră să închidă, li s-au spart vitrinele. Apoi şi celor care închiseseră li s-au spart vitrinele. După aceea a început jaful, şi lucrurile au scăpat serios din mână. Sediul ziarului a fost invadat şi birourile devastate, Elwood Murray a fost brutalizat, şi maşinile din tipografia din spate făcute praf.
Camera obscură a scăpat, dar aparatul lui de fotografiat nu; pentru el a fost un moment jalnic, despre care am tot auzit, de multe ori, după aceea.
În acea noapte, fabrica de nasturi a luat foc. Flăcările au ţâşnit pe ferestrele de la parter: nu le vedeam din camera mea, dar am auzit dangătul maşinii pompierilor, care se ducea în ajutor. Eram panicată şi speriată, fireşte, dar trebuia să recunosc că în asta era şi ceva palpitant. În timp ce ascultam dangătul şi strigătele îndepărtate care veneau din aceeaşi direcţie, am auzit pe cineva urcând scările din spate. M-am gândit că poate era Reenie, dar nu era ea. Era Laura; avea pe ea paltonul.
— Unde ai fost? am întrebat. Trebuia să nu ne clintim din loc. Tata are destule griji şi fără să umbli tu aiurea.
— Am fost doar în seră, a spus ea. M-am rugat. Aveam nevoie de un loc liniştit.
Au reuşit să stingă incendiul, dar clădirea a avut mult de suferit. Ăsta a fost primul raport. Pe urmă a sosit doamna Hillcoate, gâfâind şi aducând rufe curate, şi gărzile au lăsat-o să treacă. Incendiere premeditată, a spus ea: se găsiseră
bidoanele de benzină. Paznicul de noapte zăcea mort pe podea. Avea un cucui la cap.
Doi bărbaţi fuseseră văzuţi fugind. Fuseseră recunoscuţi?
Nu cu certitudine, dar se zvonea că unul dintre ei era drăguţul domnişoarei Laura. Reenie a spus că nu era drăguţul ei, Laura nu avea un drăguţ, era numai o cunoştinţă. Ei bine, orice era, a spus doamna Hillcoate, era aproape sigur că el dăduse foc fabricii şi îi dăduse una în cap 263
- ASASINUL ORB -
bietului Al Davidson şi îl omorâse ca pe un şobolan, şi ar fi făcut bine să o şteargă din oraş dacă ţinea la pielea lui.
La masă Laura a spus că nu îi e foame. A spus că nu poate să mănânce chiar atunci: avea să-şi ia o tavă sus, pentru mai târziu. Am văzut-o ducând-o pe scara din spate spre camera ei. Avea câte două porţii din toate – iepure, păsat, cartofi fierţi. De obicei, pentru ea mâncatul era un fel de joacă nervoasă, o ocupaţie dată mâinilor la masă, în timp ce alţii vorbeau, dacă nu cumva o corvoadă pe care trebuia să o ducă la bun sfârşit, ca de pildă lustruitul argintăriei. Un fel de rutină de întreţinere plictisitoare. M-am întrebat dacă
adoptase dintr-odată o atitudine atât de optimistă faţă de mâncare.
A doua zi a sosit să restabilească ordinea un detaşament de la Royal Canadian Regiment. Acesta era vechiul regiment al tatei din război. I-a fost foarte greu să-i vadă pe aceşti soldaţi întorşi împotriva propriului neam – a oamenilor lui, sau a oamenilor pe care îi credea ai lui. Nu trebuia să fii mare geniu să îţi dai seama că ei nu îi mai împărtăşeau părerea despre ei, dar şi asta l-a durut. Îl iubiseră, aşadar, pentru banii lui? Aşa se părea.
După ce Royal Canadian Regiment a luat lucrurile sub control, a sosit poliţia călare. Trei poliţişti au apărut la uşa noastră din faţă. Au bătut politicos, apoi au rămas în hol, cu cizmele lor lucioase scârţâind pe parchetul ceruit, şi pălăriile cafenii, ţepene, în mână. Voiau să discute cu Laura.
— Vino cu mine, Iris, te rog, mi-a şoptit Laura când a fost chemată. Nu pot să mă duc la ei singură.
Arăta foarte tânără, foarte albă.
Ne-am aşezat amândouă pe canapeaua din salonaşul pentru doamne, lângă vechiul gramofon. Poliţiştii s-au aşezat pe scaune. Nu corespundeau ideii mele de poliţist călare, fiind prea bătrâni, prea groşi în talie. Unul dintre ei era mai tânăr, dar nu el deţinea comanda. Cel mijlociu a vorbit. A spus că îşi cer scuze că ne deranjează într-un moment dificil, probabil, dar problema era oarecum urgentă. Voiau să
264
- MARGARET ATWOOD -