îngrijorase mereu – cum era cu facilităţile? Una era să fii încuiată într-o criptă, şi cu totul alta să trebuiască să stai pe vine într-un colţ, cu fusta ridicată.
Alex Thomas a dat din cap şi a spus:
— Bravo. Eşti o prietenă bună. Ştiam eu că eşti practică.
Dimineaţa, Laura şi cu mine am ţinut o conferinţă şoptită
în camera ei. Subiectele discutate au fost procurarea de mâncare şi băutură, nevoia de vigilenţă, şi golirea oalei de noapte. Una dintre noi – prefăcându-se că citeşte – avea să
stea de pază în camera mea, cu uşa deschisă: de acolo se vedea uşa ce dădea spre scara podului. Cealaltă avea să
îndeplinească celelalte servicii. Am căzut de acord să
îndeplinim prin rotaţie aceste sarcini. Marea piedică avea să
fie Reenie, care sigur ar fi simţit că nu e lucru curat dacă
acţionam pe furiş.
N-am întocmit niciun plan pentru cazul în care am fi fost descoperite. Totul a fost improvizaţie.
269
- ASASINUL ORB -
Primul mic dejun al lui Alex Thomas au fost cojile de la pâinea noastră prăjită. De regulă nu mâneam cojile până nu eram bătute la cap – Reenie mai avea încă obiceiul să spună
Amintiţi-vă de armenii care mor de foame – dar de data asta, când s-a uitat Reenie, cojile dispăruseră. Erau de fapt în buzunarul fustei bleumarin a Laurei.
— Alex Thomas trebuie să fie armenii care mor de foame, am şoptit, în timp ce urcam în grabă scara.
Dar Laurei nu i s-a părut amuzant. Considera că era corect.
Vizitele noastre aveau loc dimineaţa şi seara. Operam descinderi în cămară, valorificam resturile. Subtilizam morcovi cruzi, şorici de costiţă, ouă fierte, mâncate pe jumătate, bucăţi de pâine îndoite, având la mijloc unt şi dulceaţă. O dată un copan de pui din tocană – o lovitură
îndrăzneaţă. De asemenea, pahare de apă, ceşti de lapte, cafea rece. Căram farfuriile goale, le depozitam sub paturile noastre până când drumul era liber, apoi le spălam la chiuveta din baia noastră înainte de a le pune la loc în dulapul din bucătărie. (Eu făceam asta, Laura era foarte stângace.) Nu foloseam vesela bună. Dacă se spărgea ceva?
Chiar şi o farfurie de fiecare zi putea să fie observată: Reenie nu le scăpa din ochi. Aşa că eram foarte precaute cu vesela şi tacâmurile.
Ne bănuia Reenie? Cred că da. De obicei îşi dădea seama când urzeam ceva. Dar îşi dădea seama şi când era mai politic să nu ştie precis ce putea fi acel ceva. Cred că se pregătea să spună că habar n-avusese, în caz că eram prinse. Ba chiar ne-a spus, o dată, să nu mai şterpelim stafide; a spus că parcă eram nişte puţuri fără fund, şi cum de ni se scofâlciseră picioarele aşa dintr-odată? Şi era supărată din cauza sfertului de plăcintă cu dovleac care dispăruse. Laura a spus că o mâncase ea: avusese un atac subit de foame, a spus ea.
— Cu coajă cu tot? a întrebat tăios Reenie.
270
- MARGARET ATWOOD -
Laura nu mânca niciodată cojile de la plăcintele lui Reenie.
Nimeni nu le mânca. Nici Alex Thomas.
— Am dat-o la păsărele, a spus Laura.
Foarte adevărat: asta făcuse, după aceea.
La început, Alex Thomas ne-a apreciat eforturile. A spus că eram tovarăşe bune, şi că fără noi ar fi fost în belea. Pe urmă a vrut ţigări – murea să tragă un fum. I-am adus câteva din tabachera de argint de pe pian, dar l-am avertizat să se limiteze la una pe zi – fumul putea fi detectat. (A ignorat această restricţie.)
Apoi a spus că cel mai rău lucru la pod era că nu putea să-şi păstreze curăţenia. A spus că îşi simţea gura ca un canal de scurgere. Am furat vechea periuţă de dinţi pe care o folosea Reenie la curăţatul argintăriei, şi am frecat-o cât am putut de bine; el a spus că era mai bună decât nimic. Într-o zi i-am adus un lighean şi un prosop, şi un urcior cu apă
caldă. După aceea a aşteptat până nu a mai fost nimeni dedesubt, şi a aruncat apa murdară pe fereastra podului.
Plouase, aşa că pământul era oricum ud şi pata nu s-a observat. Puţin mai târziu, când drumul părea liber, l-am lăsat să coboare scara de la pod şi să se închidă în baia pe care o împărţeam noi două, ca să se poată spăla ca lumea. (Îi spuseserăm lui Reenie că aveam să o ajutăm preluând curăţenia în această baie, la care comentariul ei a fost: Minunile nu se mai termină.)
În timp ce Alex Thomas îi dădea înainte cu spălatul, Laura stătea în camera ei, eu stăteam în a mea, fiecare păzind o uşă a băii. Încercam să nu mă gândesc la ce se petrecea acolo înăuntru. Pentru mine, imaginea lui cu toate hainele scoase era dureroasă, într-un fel care nu suporta nici gândul.
Alex Thomas apărea în editorialele ziarelor, nu numai din ziarul nostru. Era un incendiator şi un criminal, se spunea, şi de soiul cel mai rău – unul care omora cu sânge rece, din fanatism. Venise în Port Ticonderoga pentru a se infiltra în forţa muncitoare şi pentru a semăna seminţele discordiei, 271
- ASASINUL ORB -
ceea ce îi reuşise, ca dovadă greva generală şi tulburările.
Era un exemplu al relelor unei educaţii universitare – un băiat deştept, prea deştept pentru binele lui, a cărui minte fusese tulburată de un anturaj rău şi cărţi şi mai rele. Tatăl lui adoptiv, un preot prezbiterian, era citat ca spunând că se ruga în fiecare noapte pentru sufletul lui Alex, dar că aceasta era o generaţie de năpârci. Faptul că l-a salvat pe Alex, când era copil, de ororile războiului nu a fost trecut cu vederea: Alex era o marcă scăpată de la ardere, dar întotdeauna e un risc să aduci un străin în casa ta. Implicaţia era că astfel de mărci e mai bine să fie lăsate nescăpate.
Pe lângă toate astea, poliţia tipărise un afiş „Căutat” cu chipul lui Alex, şi îl lipise în oficiul poştal, precum şi în alte locuri publice. Din fericire, poza nu era prea clară: Alex ţinea mâna în faţă, lucru care îi ascundea parţial chipul. Era fotografia din ziar, cea pe care ne-o făcuse tuturor trei Elwood Murray, la picnicul fabricii de nasturi. (Fireşte că
Laura şi cu mine eram tăiate din ea.) Elwood Murray dăduse de ştire că el ar fi putut să scoată o fotografie mai bună după
negativ, dar când s-a dus să se uite, negativul dispăruse. Ei bine, asta nu era de mirare: multe lucruri fuseseră distruse când a fost devastat sediul ziarului.