lazaris
yorula
malacont
zycron
— Pietre preţioase? a întrebat Laura.
— Nu. Nu sună a pietre, am spus.
— E o limbă străină?
Nu ştiam. M-am gândit că această listă semăna suspect cu un cod. Poate că (la urma urmei) Alex Thomas era ce îl acuzau alţii a fi: un spion de vreun fel.
— Cred că ar trebui să scăpăm de asta, am spus.
— Mă ocup eu, a spus repede Laura. Am să-i dau foc în căminul meu.
A împăturit-o şi a strecurat-o în buzunar.
La o săptămână după plecarea lui Alex Thomas, Laura a venit în camera mea.
— Cred că ar trebui să iei asta, a spus ea.
Era o copie a fotografiei cu noi trei, cea pe care o făcuse Elwood Murray la picnic. Dar ea se decupase pe sine din ea –
îi rămăsese numai mâna. N-ar fi putut să scape de mâna asta fără să fi lăsat o margine vălurită. Nu colorase deloc această fotografie, în afară de mâna ei tăiată. Aceasta fusese colorată într-un galben foarte deschis.
— Pentru Dumnezeu, Laura! am spus. De unde ai luat asta?
277
- ASASINUL ORB -
— Am făcut câteva copii, a spus ea. Când lucram la Elwood Murray. Am luat şi negativul.
Nu ştiam dacă să mă supăr sau să mă alarmez. Să
ciopârţeşti aşa fotografia era un lucru foarte ciudat. Vederea mâinii de un galben deschis a Laurei, furişându-se spre Alex prin iarbă ca un crab incandescent, a făcut să mă treacă un fior rece pe şira spinării.
— De ce naiba ai făcut asta?
— Pentru că asta vrei să ţii minte, a spus ea.
Era un lucru atât de insolent încât am icnit. Mi-a aruncat o privire directă, care la oricine altcineva ar fi fost o provocare. Dar aşa era Laura: tonul ei nu era nici îmbufnat, nici gelos. În ceea ce o privea, nu făcea decât să afirme un fapt.
— E în regulă, a spus ea. Mai am una, pentru mine.
— Şi eu nu sunt în a ta?
— Nu, a spus ea. Nu eşti. Nu eşti deloc, în afară de mână.
Lucrul acesta s-a apropiat cel mai mult de o mărturisire pe care a făcut-o vreodată, în faţa mea, a iubirii pentru Alex Thomas. În afară de ziua de dinaintea morţii ei, de fapt. Însă
nici chiar atunci nu a folosit cuvântul iubire.
Ar fi trebuit să arunc această poza mutilată, dar n-am făcut-o.
Lucrurile s-au reaşezat în ordinea lor obişnuită, monotonă. Printr-un acord tacit, nici eu, nici Laura n-am mai pomenit între noi de Alex Thomas. Existau prea multe care nu puteau fi spuse, de fiecare parte. La început mă
duceam în pod – încă mai persista un uşor miros de fum –
dar după un timp n-am mai făcut asta, deoarece nu avea niciun rost.
Ne vedeam iarăşi de viaţa cotidiană, în măsura în care era cu putinţă. Acum erau ceva mai mulţi bani, pentru că tata primise până la urmă asigurarea pe clădirea arsă a fabricii.
Nu era suficient, dar ni se dădea – spunea el – o clipă de răgaz.
278
- MARGARET ATWOOD -
Salonul imperial
Anotimpul se învârteşte în balamalele sale, pământul se îndepărtează de lumină; pe sub tufele de la marginea drumului, resturile de hârtie din vară se strâng grămadă ca o prevestire a zăpezii. Aerul se usucă, pregătindu-ne pentru apropiata Sahară a iernii cu încălzire centrală. Deja vârful degetelor mari mi se crapă, faţa mi se ofileşte şi mai mult.
Dacă mi-aş putea vedea pielea în oglindă – dacă aş putea să