N-am spus nimic.
— Dar, fireşte, orice decizie vei lua va fi treaba ta.
N-am spus nimic.
— N-aş vrea să faci ceva care e cu totul împotriva voinţei tale, a spus el, uitându-se pe lângă mine cu ochiul lui bun, 284
- MARGARET ATWOOD -
încruntându-se puţin, de parcă tocmai intrase în câmpul lui vizual un obiect de mare importanţă; în spatele meu nu era decât un perete.
N-am spus nimic.
— Bun. Atunci asta e. Părea uşurat. Are mult bun-simţ
Griffen. Cred că e de nădejde, orice s-ar spune.
— Cred că da, am spus. Sunt sigură că e foarte serios.
— Ai fi pe mâini bune. Şi Laura, desigur.
— Desigur, am spus cu o voce stinsă. Şi Laura.
— Capul sus, atunci.
Îl învinovăţesc? Nu. Nu-l mai învinovăţesc. Acum lucrurile de atunci se văd la valoarea lor normală, dar el nu făcea decât ce considera a fi – a fi pe atunci – lucrul responsabil.
Făcea cum ştia el mai bine.
Richard ni s-a alăturat ca la un semn, şi cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. A fost luată şi mâna mea, strânsă scurt.
Apoi cotul meu. Aşa conduceau bărbaţii femeile pe vremea aceea – de cot – şi astfel am fost condusă de cot în Salonul imperial. Richard a spus că ar fi vrut Cafeneaua veneţiană, care era mai veselă şi mai festivă ca atmosferă, dar din păcate fusese rezervată în întregime.
E ciudat că îmi amintesc asta acum, dar pe atunci Royal York Hotel era cea mai înaltă clădire din Toronto, iar Salonul imperial era cea mai mare sală de mese. Lui Richard îi plăcea tot ce era mare. Încăperea în sine avea şiruri de stâlpi mari, pătraţi, un tavan lucrat în mozaic, un şir de candelabre, fiecare cu un ciucure în capăt: o opulenţă congelată. Era scorţoasă, greoaie, burduhănoasă – cu vine, într-un fel. Porfir este cuvântul care îmi vine în minte, deşi s-ar putea ca acolo să nu fi fost.
Era amiază, una dintre acele zile neliniştitoare de iarnă
care sunt mai senine decât ar trebui. Lumina albă a soarelui cădea în mănunchiuri de raze prin golurile din draperiile grele, care trebuie să fi fost maro, cred, şi erau sigur de catifea. Sub obişnuitele mirosuri ale sălilor de mese de hotel 285
- ASASINUL ORB -
de legume preparate la abur şi peşte călduţ se simţea un iz de metal încins şi pânză arzând mocnit. Masa pe care o rezervase Richard era într-un colţ slab luminat, departe de abraziva lumină a zilei. Într-o vază înaltă şi îngustă era un boboc de trandafir roşu; m-am uitat la Richard, curioasă să
ştiu cum avea să abordeze lucrurile. Avea să-mi ia mâna, să
o strângă, să şovăie, să se bâlbâie? Nu credeam.
Nu îmi era antipatic din cale afară. Nu îmi plăcea. Aveam puţine păreri despre el pentru că nu mă prea gândisem la el, cu toate că – din când în când – remarcasem eleganţa hainelor lui. Uneori era preţios, dar măcar nu era ce s-ar chema urât, deloc. Bănuiam că era foarte căutat. Mă
simţeam uşor ameţită. Nu ştiam încă ce aveam să fac.
A venit chelnerul. Richard a comandat. Pe urmă s-a uitat la ceas. Apoi a vorbit. N-am prea auzit ce a spus. A zâmbit. A scos o cutiuţă îmbrăcată în catifea neagră, a deschis-o.
Înăuntru era o fărâmă sclipitoare de lumină.
Mi-am petrecut acea noapte zăcând ghemuită şi tremurând în patul cel mare al hotelului. Aveam picioarele de gheaţă, genunchii strânşi la piept, capul aşezat pe-o parte pe pernă; în faţa mea, pustietatea arctică a aşternutului alb şi apretat se întindea la infinit. Ştiam că n-am să pot niciodată
s-o traversez, să regăsesc urma, să mă întorc unde era cald; ştiam că eram debusolată, ştiam că eram pierdută. Aveam să
fiu descoperită aici după mulţi ani de către o echipă de cutezători – prăbuşită cu un braţ întins ca agăţându-se de un pai, cu trăsăturile deshidratate, cu degetele mâncate de lupi.
Ce simţeam eu era groază, dar nu groaza de Richard ca atare. Era ca şi cum cupola luminată a lui Royal York Hotel fusese smulsă, şi de undeva de deasupra, de pe suprafaţa pustie şi neagră, presărată cu paiete, a cerului mă privea fix o prezenţă răuvoitoare. Era Dumnezeu, care se uita în jos cu proiectorul rece, ironic al unui ochi. Mă ţinea sub observaţie; examina situaţia mea neplăcută; examina neputinţa mea de 286
- MARGARET ATWOOD -
a crede în el. Camera mea nu avea podea: eram suspendată
în aer, pe cale să cad ca plumbul. Căderea mea avea să fie interminabilă.
Dar adesea, când eşti tânăr, astfel de sentimente groaznice dispar în lumina limpede a dimineţii.
287
- ASASINUL ORB -
Curtea arcadiană
În faţa ferestrei, în curtea întunecată, e zăpadă. Acel sunet de sărut pe geam. Se va topi pentru că e numai noiembrie, şi totuşi e o anticipare. Ştiu ce urmează: zloată, întuneric, gripă, polei, vânt, pete de sare pe cizme. Totuşi, există o senzaţie de anticipare. Te încordezi de luptă. Iarna e ceva în care poţi să ieşi, să o înfrunţi şi apoi să o contrariezi retrăgându-te în casă. Şi totuşi aş vrea să am un şemineu.