Casa în care am trăit cu Richard avea un şemineu. Avea chiar patru şemineuri. Unul era în dormitorul nostru, din câte îmi amintesc. Flăcări care ling carnea.
Îmi desuflec mânecile puloverului, trag manşetele peste mâini. Ca mănuşile acelea fără degete care se purtau odinioară – de zarzavagii, oameni de felul acesta – pentru munca în frig. Până acum a fost o toamnă caldă, dar nu pot să-mi las vigilenţa să adoarmă. Ar trebui să pun în funcţiune centrala termică. Să scot cămaşa de noapte de flanelă. Să mă
aprovizionez cu nişte conserve de fasole, cu nişte lumânări, cu nişte chibrituri. Un viscol ca cel de iarna trecută ar putea să scoată tot din funcţiune, şi atunci rămâi fără electricitate şi toaletă utilizabilă, şi fără apă potabilă, în afară de zăpada pe care poţi să o topeşti.
În grădină nu sunt decât frunze veştede şi tulpini sfărâmicioase şi câteva crizanteme încăpăţânate, rezistente.
Soarele pierde din altitudine; acum se întunecă devreme.
Scriu în casă, la masa din bucătărie. Îmi lipseşte zgomotul apei învolburate. Uneori bate vântul, suflă prin crengile desfrunzite, ceea ce e cam acelaşi lucru, deşi mai puţin demn de crezare.
În săptămâna de după logodnă, am fost expediată să iau masa cu sora lui Richard, Winifred Griffen Prior. Invitaţia venise de la ea, dar am simţit că cel care m-a expediat de fapt a fost Richard. Poate că mă înşelam în privinţa asta, pentru că Winifred trăgea o grămada de sfori, şi poate că o 288
- MARGARET ATWOOD -
trăsese pe a lui Richard în împrejurarea asta. Cel mai probabil, a fost mâna amândurora.
Masa trebuia să fie la Curtea arcadiană. Aici luau prânzul doamnele, deasupra magazinului universal Simpsons de pe Queen Street – un spaţiu înalt, larg, spus a fi „bizantin” ca design (ceea ce însemna că avea arcade şi palmieri în ghivece) – amenajat în liliachiu şi argintiu, cu contururi aerodinamice la scaune şi instalaţiile de iluminat. Jumătate din el era înconjurat de un balcon, cu balustrade din fier forjat; asta era numai pentru bărbaţi, pentru oamenii de afaceri. Acolo puteau să stea şi să le privească de sus pe doamne, ciripitoare şi împodobite cu pene, ca într-o colivie mare de păsări.
Îmi pusesem cea mai bună ţinută de zi, singura ţinută pe care o aveam pentru astfel de ocazii: costum bleumarin cu fustă plisată, bluză albă cu fundă la gât, pălărie bleumarin ca o canotieră. Această vestimentaţie mă făcea să arăt ca o şcolăriţă, sau o propagandistă a Armatei Salvării. De pantofi nici nu vreau să pomenesc; gândul la ei mă deprimă chiar şi acum. Îmi ţineam imaculatul inel de logodnă în pumnul înmănuşat în bumbac, conştientă că, purtat cu haine ca ale mele, trebuie să fi semănat cu o piatră falsă, dacă nu cumva cu ceva furat.
Maître d’hotel s-a uitat la mine de parcă sigur mă aflam în locul nepotrivit, sau cel puţin la intrarea nepotrivită – voiam o slujbă? Chiar arătam ca un pui de bogdaproste şi prea tânără ca să iau un prânz de doamne. Dar pe urmă am rostit numele lui Winifred şi totul a fost în regulă, pentru că
Winifred trăia absolut la Curtea arcadiană. (Trăia absolut era expresia ei.)
Măcar nu a trebuit să aştept, bând singură un pahar cu apă cu gheaţă, cu femeile bine îmbrăcate uitându-se lung la mine şi întrebându-se cum intrasem, fiindcă Winifred era deja acolo, stând la una dintre mese. Era mai înaltă decât ţineam minte – suplă, sau poate mlădie, ai zice, deşi la asta contribuia în parte corsetul. Era îmbrăcată în verde – nu 289
- ASASINUL ORB -
verde pastel ci verde intens, aproape ţipător. (Când, două
decenii mai târziu, a ajuns la modă guma de mestecat cu clorofilă, culoarea asta o avea.) Avea pantofi verzi, din piele de aligator, în ton. Erau lucioşi, elastici, cu un aspect uşor ud, ca nişte frunze de nufăr, şi m-am gândit că nu mai văzusem astfel de pantofi eleganţi, neobişnuiţi. Pălăria ei avea aceeaşi nuanţă – un vârtej rotund de material verde, stând în echilibru pe capul ei ca o prăjitură otrăvitoare.
Chiar în acel moment făcea ceva ce fusesem învăţată să nu fac niciodată pentru că e vulgar: îşi privea chipul în oglinda pudrierei, în public. Mai rău, îşi pudra nasul. În timp ce ezitam, nedorind să ştie că o prinsesem în acest act vulgar, a închis pudriera şi a strecurat-o în poşeta lucioasă din piele verde de aligator cu un gest absolut firesc. Apoi a întins gâtul şi şi-a întors faţa pudrată şi s-a uitat în jur cu o privire strălucitoare, ca de far. Atunci m-a văzut şi a zâmbit, şi a întins o mână molatică, într-un gest de bun venit. Avea o brăţară de argint la care am râvnit pe loc.
— Spune-mi Freddie, a zis ea după ce m-am aşezat. Aşa îmi spun toţi prietenii mei, şi vreau să fim prietene bune.
Pe atunci era moda printre femeile ca Winifred să
folosească diminutive pentru a părea tinerele: Billie, Bobbie, Willie, Charlie. Eu nu aveam o astfel de poreclă, aşa că n-am putut oferi una în schimb.
— Oh, acela e inelul? a întrebat ea. E o frumuseţe, nu-i aşa? Eu l-am ajutat pe Richard să-l aleagă – îi place să merg la cumpărături pentru el. Cumpărăturile le dau mari migrene bărbaţilor, nu? El se gândea la un smarald, poate, dar de fapt nimic nu e ca un diamant, nu-i aşa?
În timp ce spunea asta, mă cerceta cu interes şi un anumit amuzament distant, să vadă cum primesc asta –
această reducere a inelului meu de logodnă la un comision minor. Avea ochi inteligenţi şi ciudat de mari, cu fard verde pe pleoape. Sprâncenele înnegrite cu creionul erau pensate într-o linie arcuită, egală, dându-i acea expresie de plictiseală
şi, în acelaşi timp, de uimire sceptică ce era cultivată în acea 290
- MARGARET ATWOOD -
epocă de vedetele de cinema, deşi mă îndoiesc că Winifred a fost vreodată foarte uimită. Rujul ei de buze era portocaliu-rozaliu, o nuanţă care tocmai era la modă – crevete era numele corespunzător, după cum aflasem din revistele mele de după-amiază. Gura ei imita particularitatea cinematică a sprâncenelor, cu cele două jumătăţi ale buzei de sus desenate în formă de arc al lui Cupidon. Glasul ei era ceea ce se cheamă glas şoptit – coborât, profund aproape, cu o notă
aspră hârşâită ca o limbă de pisică – precum catifeaua făcută
din piele.
(Era jucătoare de cărţi, am descoperit mai târziu. Bridge, nu pocher – ar fi fost bună la pocher, bună la mers la cacialma, dar era prea riscant, ţinea prea mult de noroc; îi plăcea să liciteze pe cantităţi cunoscute. Juca şi golf, dar mai mult pentru contacte sociale: nu era atât de bună la el cum pretindea. Tenisul era prea solicitant pentru ea; n-ar fi vrut să fie prinsă transpirând. „Practica sporturi nautice”, ceea ce la ea însemna să stea pe o pernuţă într-o barcă, cu pălărie şi o băutură.)
Winifred m-a întrebat ce aş vrea să mănânc. Am spus că
absolut orice. Mi-a zis „dragă” şi a spus că salata Waldorf e extraordinară. Am spus că e în regulă.
Nu vedeam cum am să reuşesc vreodată să-i spun Freddie: mi se părea prea familiar, chiar lipsit de respect. La urma urmelor era adultă – treizeci de ani, sau cel puţin douăzeci şi nouă. Era cu şase sau şapte ani mai mică decât Richard, dar erau prieteni buni. „Richard şi cu mine suntem foarte buni prieteni”, mi-a spus ea confidenţial, pentru prima dată dar nu şi ultima. Era o ameninţare, desigur, aşa cum era mare parte din ce avea să-mi spună pe acest ton lejer şi încrezător.
Asta însemna nu doar că avea pretenţii care le antedatau pe ale mele, şi loialităţi pe care nu puteam să sper să le înţeleg, ci şi că dacă îl supăram vreodată pe Richard aveam să mă
răfuiesc cu amândoi.
Ea era cea care aranja lucrurile pentru Richard, mi-a spus ea – evenimentele mondene, cocteilurile şi dineurile şi aşa 291
- ASASINUL ORB -
mai departe – pentru că el era burlac şi, cum a spus ea (şi avea să continue să spună, an de an), „Noi fetele ne ocupăm de lucrurile de genul acesta.” Apoi a spus că e încântată că
Richard s-a hotărât în sfârşit să se aşeze la casa lui, şi cu o fată drăguţă ca mine. Fuseseră câteva relaţii intime – nişte încurcături anterioare. Aşa vorbea întotdeauna Winifred despre femei în raport cu Richard – încurcături, ca de nişte plase, sau pânze de păianjen, sau capcane, sau doar ca de nişte bucăţi de fibră vâscoasă lăsate pe jos, pe care puteai să
le iei pe pantofi din greşeală.