— Nu e important ce vreau eu, am spus cu asprime. Este singurul lucru de bun-simţ. Nu avem deloc bani, sau n-ai observat? Ţi-ar plăcea să fim azvârlite în stradă?
— Ne-am putea găsi nişte slujbe, a spus ea.
Apa mea de colonie era pe pervazul ferestrei de lângă ea; s-a stropit cu ea, absentă. Era Liù, de la Guerlain, un cadou de la Richard. (Aleasă, după cum m-a înştiinţat Winifred, de ea însăşi. Bărbaţii se zăpăcesc de tot în faţa tejghelelor cu parfumuri. Mirosul li se urcă direct la cap.) 297
- ASASINUL ORB -
— Nu fi proastă, am spus. Ce am face? Strici ceva şi eşti făcut albie de porci.
— Oh, am putea face o mulţime de lucruri, a spus ea vag, punând jos apa de colonie. Am putea fi chelneriţe.
— N-am putea trăi din asta. Chelneriţele câştigă o nimica toată. Trebuie să se umilească pentru bacşişuri. Toate fac platfus. Tu nu ştii cât costă ceva, am spus. Era ca şi cum încercai să înveţi o pasăre aritmetică. Fabricile sunt închise, Avilionul se face ţăndări, or să-l vândă; băncile sunt însetate de sânge. Nu te-ai uitat la tata? Nu l-ai văzut? E ca un moşneag.
— Atunci, ce faci tu e pentru el, a spus ea. Cred că asta explică ceva. Cred că e un act curajos.
— Fac ce cred că e bine, am spus.
Mă simţeam atât de virtuoasă şi în acelaşi timp tratată cu atâta asprime, pe nedrept, încât mai să plâng. Dar asta n-ar fi pus capăt jocului.
— Nu e drept, a spus ea. Nu e deloc drept. Ai putea să rupi logodna, nu e prea târziu. Ai putea să fugi la noapte şi să laşi un bilet. Aş veni cu tine.
— Nu mă mai bate la cap, Laura. Sunt destul de mare ca să ştiu ce fac.
— Dar va trebui să-l laşi să te atingă, să ştii. Nu e vorba doar de sărutat. Va trebui să-l laşi…
— Nu-ţi face griji pentru mine, am spus. Lasă-mă în pace.
Am ochii deschişi.
— Ca o somnambulă, a spus ea. A luat o cutie de-a mea cu pudră, a deschis-o, a mirosit-o, şi a reuşit să verse pe podea un pumn de pudră. Ei bine, măcar o să ai haine frumoase, a spus.
Îmi venea să-i ard una. Era, desigur, consolarea mea secretă.
După ce a plecat, lăsând o dâră de urme albe de paşi, m-am aşezat pe marginea patului, uitându-mă lung la cufărul deschis. Era foarte modern, galben deschis la exterior dar 298
- MARGARET ATWOOD -
albastru închis la interior, cu benzi din oţel, şi capete de nituri care licăreau ca nişte stele de metal dur. Era împachetat ordonat, cu tot ce trebuia pentru voiajul lunii de miere, dar mie mi se părea plin de întuneric – de pustietate, un spaţiu gol.
Acesta e trusoul meu, m-am gândit. Dintr-odată, cuvântul era ameninţător – foarte străin, absolut decisiv. Suna ca trussed7 – ce li se face cu scobitori şi bucăţi de sfoară
curcanilor cruzi.
Periuţa de dinţi, m-am gândit. Voi avea nevoie de ea.
Corpul meu stătea acolo, inert.
Trusou provine din cuvântul franţuzesc pentru cufăr.
Trousseau. Asta e tot ce înseamnă: lucruri pe care le pui întrun cufăr. Aşa că nu avea niciun rost să mă tulbure, fiindcă
însemna doar bagaj. Însemna toate lucrurile pe care le luam cu mine, făcute pachet.
7 Truss – a lega aripile şi picioarele unei păsări înainte de a o frige (lb.
engl.).
299
- ASASINUL ORB -
Tangoul
Iată o fotografie de la nuntă.
O tânără în rochie albă de satin, croită în bie, din material moale şi lucios, cu o trenă aranjată în formă de evantai în jurul picioarelor, ca melasa vărsată. E ceva urât în ţinuta femeii, în poziţia şoldurilor, a picioarelor, ca şi cum şira spinării nu se potriveşte rochiei – e prea dreaptă. Pentru o asemenea rochie ar fi trebuit să ai umeri uşor ridicaţi, corpul vag aplecat pe-o parte, o curbă sinuoasă, un fel de cocoaşă
tuberculară.
Un voal care cade drept de o parte şi de alta a capului, o bucată din el trasă pe frunte, aruncând pe ochi o umbră prea întunecată. Fără dinţi arătaţi în zâmbet. O cunună de mici trandafiri albi; o cascadă de trandafiri mai mari, albi şi roz, amestecaţi cu o învolburare de floarea-miresei, în braţele ei înmănuşate în alb – braţele cu coatele un pic prea îndepărtate. Cunună, cascadă – aceştia era termenii folosiţi în gazete. Termeni ce te duceau cu gândul la călugăriţe şi la apă proaspătă, periculoasă. „O mireasă frumoasă” era titlul.
Pe atunci se spuneau astfel de lucruri. În cazul ei, cu atâţia bani investiţi, frumuseţea era obligatorie.
(Spun „ea”, fiindcă nu-mi amintesc să fi fost prezentă, în niciun sens al cuvântului care să fi avut o semnificaţie. Eu şi fata din fotografie nu mai suntem aceeaşi persoană. Eu sunt produsul ei, rezultatul vieţii impetuoase pe care a dus-o odată; pe câtă vreme ea, dacă se poate spune că a existat cât de cât, este alcătuită numai din ce îmi amintesc eu. Eu am o perspectivă mai bună – o văd clar, de cele mai multe ori. Însă
ea, chiar şi dacă ar şti după ce să se uite, nu mă vede deloc.) Richard stă lângă mine, admirabil în condiţiile momentului şi locului de atunci, adică destul de tânăr, nu urât, şi bogat. Arată important, dar în acelaşi timp sarcastic: o sprânceană ridicată, buza de jos uşor împinsă în afară, gura pe marginea unui zâmbet, ca la o glumă tainică, îndoielnică. Garoafă la butonieră, păr pieptănat peste cap ca 300
- MARGARET ATWOOD -