M-am simţit mototolită şi şleampătă, şi neînsemnată.
Cerul era mohorât; norii erau de un gri murdar, şi atârnau în smocuri ca umplutura de câlţi dintr-o saltea prea plină.
Burniţa uşor. Nu aveam pălărie, de teamă că ar putea să mi-o ia vântul; aveam doar o eşarfă de mătase, înnodată sub bărbie. Stăteam lângă balustradă, uitându-mă la valurile de culoarea ardeziei care tălăzuiau la nesfârşit, la siajul alb al vaporului, care îşi mâzgălea scurtul mesaj fără înţeles. Ca indiciul unui accident tăinuit: o dâră de şifon rupt.
Funinginea de la coşuri cobora pe mine; părul mi s-a desprins din agrafe şi mi s-a lipit de obraji în şuviţe ude.
Aşadar, acesta e oceanul, m-am gândit. Nu părea atât de nemărginit cât ar fi trebuit. Am încercat să-mi aduc aminte ceva ce poate am citit despre el, o poezie oarecare, dar n-am reuşit. Spargeţi-vă, spargeţi-vă, spargeţi-vă. Ceva începea aşa. Erau acolo şi nişte pietre reci, cenuşii. Oh, Mare.
Mi-a venit să arunc ceva peste bord. Simţeam că se cerea.
În cele din urmă am aruncat un bănuţ de aramă, dar nu mi-am pus o dorinţă.
308
- MARGARET ATWOOD -
VI
309
- ASASINUL ORB -
Asasinul orb: Costumul în carouri
El răsuceşte cheia. E o încuietoare cu zăvor, o mulţumire măruntă. A avut noroc de data asta, a închiriat un apartament întreg. O garsonieră, de fapt, cu o singură
cameră mare şi o chicinetă îngustă, dar cu baie proprie, cu cadă cu picioare ca nişte gheare şi prosoape roz. Chestii de eleganţă ostentativă. E a iubitei prietenului unui prieten, plecată din oraş la o înmormântare. Patru zile întregi de siguranţă, sau de iluzie a ei.
Draperiile se asortează cu cuvertura de pat; sunt din bucăţi de mătase grea, vişinie, peste perdelele înflorate.
Ţinându-se puţin mai departe de fereastră, el se uită afară.
Priveliştea – ce poate să vadă el printre frunzele îngălbenite –
e din Allan Gardens. Doi beţivi sau vagabonzi dorm duşi sub copaci, unul cu un ziar pe faţă. Şi el a dormit aşa. Ziarele umezite de respiraţia ta miros a sărăcie, a înfrângere, a tapiţerie mucegăită, cu peri de câine pe ea. Pe iarbă sunt împrăştiate pancarte de carton şi hârtii mototolite, de seara trecută – un miting, camarazi susţinându-şi cu râvnă şi zgomot dogma în urechile ascultătorilor, bătând fierul cât e cald. Doi amărâţi adună acum după ei, cu beţe cu cuie în vârf şi saci de pânză. Cel puţin au de lucru.
Ea va traversa parcul în diagonală. Se va opri, se va uita prea vizibil în jur să vadă dacă e urmărită cu privirea de cineva. Când va fi făcut asta, va fi.
Pe biroul delicat, alb cu auriu, este un radio de mărimea şi forma unei jumătăţi de pâine. El îl aprinde: un trio mexican, glasurile ca o frânghie lichidă, aspre, dulci, îngemănându-se.
Acolo ar trebui să se ducă, în Mexic. Să bea tequila. Să
ajungă rău, sau să ajungă mai rău. Să se ducă de râpă. Să
ajungă un desperado.
Îşi pune pe birou maşina de scris portabilă, o descuie, îi scoate capacul, bagă hârtie în ea. Indigourile sunt pe terminate. Are timp pentru câteva pagini înainte să vină ea, dacă vine. Uneori întârzie, sau e oprită. Sau aşa pretinde ea.
310
- MARGARET ATWOOD -
I-ar plăcea să o bage în cada şic, s-o acopere cu clăbuci.
Să se bălăcească acolo cu ea, purcei în balonaşe roz de săpun. Poate că o s-o facă.
Lucrează la o idee, sau la ideea unei idei. E despre o rasă
de extratereştri care trimit o navă spaţială să exploreze Pământul. Sunt alcătuiţi din cristale într-un stadiu superior de organizare, şi încearcă să stabilească legături cu acele fiinţe pământene despre care au presupus că sunt ca ei: ochelari, geamuri, prespapieruri veneţiene, cupe de vin, inele cu diamante. În asta dau greş. Trimit un raport către planeta natală: Această planetă conţine multe relicve interesante ale unei civilizaţii cândva înfloritoare dar acum defunctă, care trebuie să fi fost de ordin superior. Nu ne dăm seama ce catastrofă a dus la dispariţia întregii vieţi inteligente. În prezent, această planetă adăposteşte doar un soi de filigran verde, vâscos şi un mare număr de globule de formă ciudată
din nămol semi-lichid, care sunt rostogolite de colo-colo decurenţii dezordonaţi ai fluidului uşor, transparent care acoperă
suprafaţa planetei. Chiţăielile ascuţite şi gemetele răsunătoareproduse de acestea trebuie puse pe seama vibraţiei de frecare,şi nu trebuie confundate cu vorbirea.
Totuşi, nu e o temă. Nu poate fi o temă decât dacă
extratereştrii invadează şi fac ravagii, şi o tipesă ţâşneşte afară din combinezonul ei de zbor. Dar o invazie ar încălca ideea de bază. Dacă fiinţele de cristal cred că pe planetă nu există viaţă, de ce s-ar mai deranja să aterizeze pe ea? Din raţiuni arheologice, poate. Să ia mostre. Din senin, mii de ferestre sunt aspirate din zgârie-norii din New York de un vacuum extraterestru. Sunt aspiraţi şi mii de preşedinţi de bancă, şi cad urlând de moarte. Asta ar fi grozav.
Nu. Nu e totuşi o temă. Trebuie să scrie ceva care să se vândă. Înapoi la moartele de nădejde, ahtiate după sânge. De data asta le va face părul purpuriu, le va face să se mişte sub otrăvitoarele raze de orhidee ale celor douăsprezece luni ale Arnului. Cel mai bine e să-şi imagineze ilustraţia de pe 311
- ASASINUL ORB -
copertă cu care vor ieşi probabil băieţii, şi apoi să pornească
de acolo.
S-a săturat de ele, de femeile astea. S-a săturat de colţii lor, de sprinteneala lor, de sânii lor ca nişte jumătăţi de grepfruturi tari dar coapte, de voracitatea lor. S-a săturat de ghearele lor roşii, de ochii lor veninoşi. S-a săturat să le dea la cap. S-a săturat de eroi, ale căror nume sunt Will sau Burt sau Ned, nume dintr-o silabă; s-a săturat de armele lor cu raze ucigătoare, de îmbrăcămintea lor metalică, mulată pe corp. Zece cenţi fiorul. Totuşi, e un mijloc de existenţă, dacă