317
- ASASINUL ORB -
Nu fusese sclav şi prostituat degeaba: învăţase să
măgulească, să mintă plauzibil, să se bage pe sub piele. Îşi pune degetele pe bărbia ei şi aşteaptă cât timp ea şovăie, apoi dă din cap. Aude ce gândeşte ea: Mâine voi fi moartă. Se întreabă dacă ea bănuieşte de ce se află de fapt el aici.
Unele dintre cele mai bune lucruri sunt făcute de cei care n-au încotro, de cei care n-au timp, de cei care înţeleg cu adevărat cuvântul neajutorat. Ei sunt scutiţi de calculul riscului şi profitului, nu se preocupă de viitor, sunt siliţi să
acţioneze la timpul prezent. Aruncat într-o prăpastie, cazi sau zbori; te agăţi de orice speranţă, oricât de improbabilă; oricât – dacă pot folosi un cuvânt de care se face atâta abuz –
de miraculos. Ce înţelegem prin asta e, împotriva tuturor şanselor.
Şi aşa e, în noaptea asta.
Asasinul orb începe să o pipăie foarte încet, numai cu o mână, dreapta – mâna iscusită, mâna cuţitului. O trece peste faţa ei, pe gât în jos; apoi adaugă mâna stângă, mâna sinistră, folosindu-le pe amândouă deodată, cu gingăşie, de parcă ar forţa un lacăt extrem de fragil, un lacăt făcut din mătase. E ca şi cum ai fi mângâiat de apă. Ea tremură, dar nu ca înainte, de frică. După un timp, lasă brocartul roşu să
cadă de pe ea, şi îi ia mâna şi o călăuzeşte.
Pipăitul e înaintea văzului, înaintea vorbirii. Este primul limbaj şi ultimul, şi spune întotdeauna adevărul.
Aşa s-au îndrăgostit fata care nu vorbea şi bărbatul care nu vedea.
Mă uimeşti, spune ea.
Zău? întreabă el. De ce? Deşi îmi place să te uimesc.
Aprinde o ţigară, îi oferă una şi ei; ea clatină din cap în semn de refuz. El fumează prea mult. E din cauza nervilor, în ciuda mâinilor sigure.
Pentru că ai spus că s-au îndrăgostit, spune ea. Ţi-ai bătut joc destul de des de ideea asta – nerealistă, superstiţie 318
- MARGARET ATWOOD -
burgheză, detestabilă. Sentimentalism greţos, pompos pretext victorian pentru pofte trupeşti adevărate. Te înmoi?
Nu mă învinui pe mine, învinuieşte istoria, spune el. Astfel de lucruri se întâmplă. Îndrăgostirea a fost consemnată, sau cel puţin acel cuvânt. Oricum, am spus că el minţea.
Nu poţi să te fofilezi aşa. Minţitul a fost numai la început.
Pe urmă ai schimbat-o.
Corect. Dar s-ar putea să existe un mod mai dur de a privi asta.
Care asta?
Această afacere cu îndrăgostirea.
De când e o afacere? întreabă ea, mânioasă.
El zâmbeşte. Te deranjează ideea? Prea comercială?
Conştiinţa ta s-ar cutremura, asta spui? Dar întotdeauna există un târg, nu-i aşa?
Nu, spune ea. Nu există. Nu întotdeauna.
Ai putea spune că a înhăţat ce a putut. De ce n-ar fi făcut-o? Nu avea scrupule, viaţa lui era o competiţie care pe care, şi aşa fusese mereu. Sau ai putea spune că amândoi erau tineri şi nu aveau minte. De obicei, tinerii confundă pofta carnală cu iubirea, sunt infestaţi cu idealisme de tot felul. Şi n-am spus că nu a omorât-o după aceea. După cum am subliniat, avea tot interesul.
Aşadar, ţi-ai pierdut curajul, spune ea. Baţi în retragere, eşti laş. Nu vrei să mergi până la capăt. Eşti faţă de iubire ca înfierbântatu’ degeaba faţă de regulat.
El râde, un râs uimit. Grosolănia cuvintelor îl ia prin surprindere, a reuşit în sfârşit ea asta? Controlează-ţi limbajul, domnişoară.
De ce? Tu n-o faci.
Eu sunt un exemplu rău. Să spunem doar că au putut să
se lase în voia lor – a emoţiilor lor, dacă vrei să-i spui aşa. Să
se lăfăie în emoţiile lor – să trăiască clipa, să declame versuri fără cap şi coadă, să-şi irosească forţele, să bea paharul până la fund, să urle la lună. Timpul se scurgea. Nu aveau nimic de pierdut.
319
- ASASINUL ORB -
El avea. Sau sigur credea că are!
În regulă atunci. Ea nu avea nimic de pierdut. El sufla un nor de fum.
Nu ca mine, cred că vrei să spui, zice ea.