Ce vrei.
Spune-mi ce vrei să auzi.
Dacă fac asta şi pe urmă o spui, n-am să te cred. Atunci, citeşte printre rânduri. Dar nu există rânduri. Nu-mi dai.
Atunci, el poate o să cânte:
326
- MARGARET ATWOOD -
Oh, îţi bagi chestia, şi îţi scoţi chestia, Şi fumul urcă pe coş la fel…
Ce zici de rândurile astea? va spune el.
Chiar eşti ticălos.
N-am pretins niciodată altceva.
Nu-i de mirare că se recurge la poveşti.
Ea face la stânga la atelierul de reparat pantofi, apoi merge o stradă, apoi două case. Apoi micul bloc: Excelsior. Probabil a fost botezat după poezia lui Henry Wadsworth Longfellow.
O flamură cu o emblemă ciudată, un cavaler sacrificând toate preocupările pământeşti pentru a urca înălţimile.
Înălţimile cui? Ale pietismului burghez de fotoliu. Ce caraghios, aici şi acum!
Excelsior e cărămidă roşie cu trei etaje, patru ferestre la fiecare nivel, cu balcoane din fier forjat – mai mult pervazuri decât balcoane, nu e loc de un scaun. Cândva superior oricărei clădiri din zonă, acum un loc în care oamenii se agaţă de avantaje. Într-un balcon, cineva a improvizat o frânghie de rufe; o cârpă de vase ce bate în cenuşiu atârnă
pe ea ca drapelul unui regiment înfrânt.
Ea trece pe lângă clădire, apoi, la colţul următor, traversează. Acolo se opreşte şi se uită în jos de parcă i s-ar fi lipit ceva de pantof. În jos, apoi în spate. Nu vine nimeni în urma ei, nu e nicio maşină care merge încet. O femeie solidă
urcă cu greu treptele din faţă, cu o plasă de sfoară în fiecare mână, ca pentru echilibru; pe trotuar, doi băieţi peticiţi aleargă un câine jegos. Niciun bărbat pe aici, în afară de trei vulturi bătrâni dintr-o verandă cocoşaţi asupra aceluiaşi ziar.
Se întoarce şi o ia înapoi, iar când ajunge la Excelsior intră
repede în aleea de lângă el şi grăbeşte pasul, forţându-se să
nu fugă. Asfaltul e neuniform, tocurile ei prea înalte. Ăsta nu e un loc potrivit să-ţi luxezi o gleznă. Se simte mai expusă
acum, în bătaia privirilor, deşi nu sunt ferestre. Inima îi bate 327
- ASASINUL ORB -
tare, picioarele îi sunt moi, de cârpă. Panica a prins-o în gheare, de ce?
El nu va fi acolo, spune un glăscior în capul ei: un glăscior îndurerat, un glas tânguios, uguitor ca un jelit de porumbel.
El a plecat. A fost luat. N-ai să-l mai vezi niciodată.
Niciodată. E cât pe ce să plângă.
Ce proastă să se sperie aşa! Totuşi, există o parte adevărată în asta. El ar putea dispărea mai uşor decât ea: ea are o adresă fixă, el ar şti oricând unde s-o găsească.
Se opreşte, ridică mâna, inspiră mirosul liniştitor al blănii parfumate. Spre spate e o uşă metalică, o uşă de serviciu.
Bate uşor.
328
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Administratorul
Uşa se deschide, el e acolo. Ea nu are timp să simtă
recunoştinţă înainte ca el să o tragă înăuntru. Sunt pe un palier; scările din spate. Nu e lumină în afară de ce vine pe o fereastră, undeva deasupra. El o sărută, ţinându-i faţa în mâini. Şmirghelul bărbiei lui. El tremură, dar nu de excitare, sau nu numai.
Ea se desprinde. Semeni cu un bandit. Nu a văzut niciodată un bandit. Se gândeşte la cei din opere.
Contrabandiştii, din Carmen. Aprigi la mânie.
Scuze, spune el. A trebuit să o şterg în grabă. Putea să fie o alarmă falsă, dar trebuia să las nişte lucruri în urmă.
Cum ar fi aparatul de ras?
Printre altele. Vino – e aici, jos.