Apoi se duce lângă fată, şi se lipesc cât pot de tare de perete.
Uşa grea se deschide cu un vaiet. Fata zăreşte o strălucire palidă înaintând pe podea. Stăpânul Infernului nu vede prea bine, evident; se loveşte de ceva, înjură. Acum se moşmondeşte la draperiile patului. Unde eşti, drăguţa mea?
spune el. Nu-l va mira când ea nu o să răspundă, ştiind că e atât de convenabil mută.
Asasinul orb începe să iasă de după uşă, şi fata odată cu el. Cum se scoate afurisita asta de chestie? bombăne în surdină Stăpânul Infernului. Cei doi se furişează pe după
uşă, apoi ies în hol, mână în mână, ca nişte copii care îi evită
pe cei mari.
În urma lor se aude un urlet, de furie sau de groază. Cu o mână pe perete, asasinul orb o ia la fugă. În drum, trage făcliile din suporturile lor, le aruncă în urma lui, sperând că
se vor stinge.
Cunoaşte templul pe dinafară, după pipăit şi miros; e treaba lui să cunoască astfel de lucruri. La fel cunoaşte şi oraşul, şi ştie să alerge prin el ca un şobolan printr-un labirint – îi ştie uşile, tunelurile, refugiile şi fundăturile, pragurile, jgheaburile şi şanţurile – chiar şi parolele, de cele mai multe ori. Ştie ce ziduri poate să escaladeze, unde sunt toate punctele de sprijin pentru picioare. Acum împinge un panou de marmură – are pe el un basorelief cu Zeul Frânt, 331
- ASASINUL ORB -
patronul fugarilor – şi ajung în beznă. Ştie asta după cum se împiedică fata şi, pentru prima dată, îi trece prin minte că
faptul că a luat-o cu el îi va încetini fuga. Capacitatea ei de a vedea îl va stingheri.
De cealaltă parte a zidului se aude duduit de picioare care aleargă. Şopteşte: ţine-mă de mantie, adăugând inutil: Să nu scoţi o vorbă. Se află în reţeaua de tuneluri tainice care le permite Marii Preotese şi complicilor ei să afle foarte multe secrete valoroase de la cei care vin la templu să se întâlnească cu Zeiţa, sau să i se spovedească, sau să se roage, dar trebuie să iasă din ea cât mai repede. La urma urmelor, este primul loc în care Marea Preoteasă se va gândi să caute. Nici prin gaura lăsată de piatra desprinsă din zidul exterior, pe unde a intrat iniţial, nu pot să iasă. Falsul Stăpân al Infernului s-ar putea să ştie de asta, întrucât a aranjat omorul şi a precizat ora şi locul, şi până acum trebuie să-şi fi dat seama de trădarea asasinului orb.
Înăbuşit de piatra compactă, se aude dangătul unui gong de bronz. Îl aude cu picioarele.
O conduce pe fată din zid în zid, apoi în jos pe o scară
abruptă, înghesuită. Ea scânceşte de frică: tăierea limbii nu i-a curmat capacitatea de a plânge. Păcat, se gândeşte el.
Pipăie după canalul scos din uz, despre care ştie că e acolo, o ajută să urce pe el făcându-şi mâinile scăriţă, apoi, dintr-un salt, e lângă ea. Acum trebuie să se târască mai departe.
Mirosul nu e plăcut, dar e un miros învechit. Miasmă de dejecţii umane, prefăcute în praf.
Acum e aer curat. El îl adulmecă, pentru a repera fum de torţe.
Sunt stele? o întreabă el. Ea dă din cap. Aşadar, nu sunt nori. Din păcate. Probabil că strălucesc două dintre cele cinci luni – ştie asta după perioada din lună – şi în scurtă vreme vor mai fi trei. Două dintre ele se vor vedea clar restul nopţii, iar ziua vor fi incandescente.
Templul nu va dori ca povestea fugii lor să ajungă să fie cunoscută de toata lumea – asta ar duce la pierderea 332
- MARGARET ATWOOD -
obrazului, şi ar putea rezulta răzmeriţe. Altă fată va fi dată
pentru sacrificare: cu vălurile alea, cine să ştie? Dar mulţi îi vor vâna, în secret dar necontenit.
Ar putea să intre într-o ascunzătoare, dar mai devreme sau mai târziu vor trebui să iasă după mâncare şi apă.
Singur, s-ar putea strecura, dar nu în doi.
Ar putea oricând să se descotorosească de ea. Sau s-o înjunghie, s-o arunce într-o fântână.
Nu, nu poate.
Există oricând vizuina asasinilor. Acolo se duc toţi când sunt liberi, să schimbe bârfe şi să împartă prada şi să se laude cu isprăvile lor. E ascunsă, îndrăzneţ, chiar sub sala de judecată din palatul principal, o hrubă adâncită, căptuşită cu covoare – covoarele pe care erau siliţi să le facă
asasinii când erau copii, şi de atunci le-au furat. Le cunosc după pipăit, şi deseori stau pe ele, fumând iarba fring, care te cufundă în vise, şi trecându-şi degetele peste modele, peste culorile luxuriante, amintindu-şi cum arătau aceste culori când ei vedeau.
Însă numai asasinii orbi au voie să intre în această hrubă.
Ei formează o societate închisă, în care străinii sunt aduşi numai ca pradă. În plus, el şi-a trădat profesia salvând pe cineva pe care a fost plătit să-l omoare. Ei, asasinii, sunt profesionişti. Se mândresc cu faptul că îşi onorează
contractele şi nu tolerează încălcările propriului lor cod de conduită. L-ar ucide fără milă, şi pe ea, după un timp.
S-ar putea foarte bine ca unul dintre tovarăşii lui să fie plătit să le dea de urmă. Atunci, mai devreme sau mai târziu, vor fi condamnaţi. Chiar şi numai parfumul ei îi va da de gol
– au parfumat-o în draci.
Va trebui s-o scoată din Sakiel-Norn – din cetate, de pe teritoriul familiar. E un pericol, dar nu atât de mare ca rămasul aici. Poate reuşesc să ajungă în port, apoi la bordul unei corăbii. Dar cum să se strecoare dincolo de porţi? Toate opt sunt încuiate şi păzite, cum este obiceiul de fiecare noapte. Singur, ar putea escalada zidurile – poate să se 333
- ASASINUL ORB -
prindă ca o şopârlă cu degetele de la mâini şi de la picioare –
dar cu ea ar fi o catastrofă.
Mai e o cale. Ascultând la fiecare pas, coboară dealul cu ea, către latura cetăţii care se află cel mai aproape de mare.