Apele tuturor izvoarelor şi fântânilor din Sakiel-Norn sunt colectate într-un singur canal, iar acest canal scoate apa pe sub zidul cetăţii, printr-un tunel boltit. Apa e mai mare decât statul unui om şi curentul e iute, aşa că nimeni nu încearcă
să intre în cetate pe acolo. Dar să iasă?
Apa curgătoare va şterge parfumul.
El unul ştie să înoate. Este una dintre abilităţile pe care asasinii au grijă să le înveţe. Presupune, în mod corect, că
fata nu ştie. Îi spune să-şi scoată toate hainele şi să le strângă într-o legăturică. Apoi îşi leapădă mantia din templu, şi îşi leagă hainele, cu ale ei, într-o singură legătură. Înnoadă
pânza pe după umerii lui, apoi în jurul încheieturilor mâinilor ei, îi spune că dacă nodurile se desfac nu trebuie să-i dea drumul, indiferent ce s-ar întâmpla. Când ajung la arcadă, trebuie să-şi ţină răsuflarea.
Păsările nyerk se trezesc; le aude primul croncănit; curând se va lumina. Trei străzi mai încolo, vine cineva, cu pas regulat, hotărât, parcă cercetând. Pe jumătate îndrumând-o, împinge fata în apa rece. Ea icneşte, dar face ce i s-a spus.
Plutesc împreună; el caută curentul principal, ascultă cu atenţie năvala şi bolboroseala unde apa intră în tunelul boltit. Prea devreme şi nu vor mai avea suflu, prea târziu şi se va izbi cu capul de piatră. Apoi plonjează.
Apa e nebuloasă, nu are formă, poţi să-ţi treci mâna chiar prin ea; totuşi, te poate ucide. Forţa unui astfel de lucru stă
în avântul lui, în traiectoria lui. De ce se ciocneşte, şi cât de repede. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre… dar nu contează despre ce.
E o călătorie lungă, chinuitoare. El are senzaţia că îi vor plesni plămânii, că îl vor lăsa braţele. O simte urmându-l cu greu, se întreabă dacă s-a înecat. Măcar au curentul de 334
- MARGARET ATWOOD -
partea lor. Se juleşte de peretele tunelului; ceva se rupe.
Cârpă, sau carne?
La celălalt capăt al tunelului ies la suprafaţă; ea tuşind, el râzând încetişor. Stând pe spate, îi ţine capul deasupra apei; astfel, plutesc o oarecare distanţă în lungul canalului. Când consideră că sunt destul de departe şi destul de în siguranţă, iese din apă, şi urcă târând-o după el pe malul înclinat, tăiat în piatră. Caută umbra unui copac. Este epuizat, dar şi exaltat, plin de o fericire ciudată, dureroasă. A salvat-o.
Pentru prima dată în viaţa lui, a acordat milostenie. Cine ştie ce poate să iasă dintr-o asemenea abatere de la drumul ales de el?
E cineva prin preajmă? întreabă el. Ea se opreşte să se uite, clatină din cap. Vreun animal? Iarăşi nu. El atârnă
hainele pe crengile copacului; apoi, în lumina slabă a lunilor de nuanţă galben-şofran şi heliotrop şi fucsină, care stau să
apună, el o strânge ca pe mătase, se cufundă în ea. E
răcoroasă ca pepenele galben, şi uşor sărată, ca peştele proaspăt.
Dorm duşi, îmbrăţişaţi, când dau peste ei trei spioni trimişi în cercetare de Poporul Pustiirii, pentru a găsi căile de acces în cetate. Sunt treziţi cu bruscheţe, apoi interogaţi de singurul spion care vorbeşte limba lor, deşi departe de perfect. Bărbatul acesta e orb, le spune el celorlalţi, iar fata e mută. Cum au ajuns aici? Nu din cetate, cu siguranţă; toate porţile sunt încuiate. Parcă au căzut din cer.
Răspunsul este evident: trebuie să fie mesageri divini.
Sunt lăsaţi în mod curtenitor să îşi îmbrace hainele uscate acum, apoi sunt urcaţi amândoi pe calul unui spion şi duşi să fie prezentaţi Slujitorului Bucuriei. Spionii sunt nespus de încântaţi de ei înşişi, şi asasinul orb are destulă minte să nu vorbească prea mult. A auzit poveşti vagi despre aceşti oameni şi ciudatele lor credinţe cu privire la mesagerii divini.
Se spune că aceşti mesageri îşi transmit mesajele sub forme obscure, aşa că el încearcă să îşi aducă aminte toate 335
- ASASINUL ORB -
cimiliturile şi paradoxurile şi şaradele pe care le-a ştiut vreodată: Drumul în jos e drumul în sus. Ce merge în zori în patru picioare, la prânz în două, şi seara în trei? Din cel ce mănâncă iese carne, iar din cel puternic iese bunătate. Ce e peste tot negru şi alb şi roşu?
Asta nu e zycroniană, ei nu aveau ziare.
Punct lovit. Taie asta. Ce zici de: Mai puternic decât Dumnezeu, mai rău decât diavolul; săracii îl au, bogaţilor le lipseşte, şi dacă îl mănânci mori?
Asta-i nouă.
Ghiceşte.
Renunţ.
Nimic.
Ei îi ia un minut să chibzuiască. Nimic. Da, spune ea. Asta merge.
În timp ce călăresc, asasinul orb o ţine pe fată cu un braţ.
Cum s-o protejeze? Are o idee, improvizată şi născută din disperare, totuşi s-ar putea să meargă. Va afirma că amândoi chiar sunt mesageri divini, dar de genuri diferite. El este cel care primeşte mesajele de la Cel Invincibil, dar numai ea ştie să le interpreteze. Face asta cu mâinile, prin semne cu degetele. Metoda citirii acestor semne i-a fost dezvăluită
numai lui. Va adăuga, pentru cazul în care le-ar veni vreo idee murdară, că niciun bărbat nu are voie să se atingă de fata mută într-un fel nelalocul lui, sau în orice fel.
E o idee sigură, atâta timp cât ei o cred. Speră ca ea să o prindă din zbor, şi să ştie să improvizeze. Se întreabă dacă ea ştie vreun semn.
Asta-i tot pentru azi, spune el. Trebuie să deschid fereastra. Dar e foarte frig.
Mie nu îmi este. Locul ăsta e ca o debara. Mă sufoc.
Ea îi pune mâna pe frunte. Cred că ai ceva. Aş putea să