Scara e strâmtă: lemn nevopsit, o scândură îngustă ca balustradă. Jos, o podea de ciment. Mirosul de praf de cărbune, un miros subpământean pătrunzător, ca pietrele umede ale unei peşteri.
Aici e. Camera administratorului.
Dar tu nu eşti administratorul, spune ea, râzând uşor.
Sau eşti?
Acum sunt. Sau aşa crede proprietarul. A trecut de două
ori pe aici, dimineaţa devreme, să se asigure că am alimentat cuptorul, dar nu prea mult. Nu ar vrea chiriaşi încinşi, sunt prea costisitori; călduţ e destul de bine. Patul nu e grozav.
E un pat, spune ea. Încuie uşa.
Nu se încuie, spune el.
E o fereastră mică, cu gratii; rămăşiţele unei perdele. Pe ea intră lumina ruginie. Au proptit un scaun de mânerul uşii, un scaun de la care lipseşte majoritatea stinghiilor, jumătate deja surcele. Nu prea e o barieră. Sunt sub o pătură
mucegăită, cu haina lui şi a ei peste ea. La cearşaf nici nu pot să se gândească. Ea îi simte coastele, pipăie spaţiile dintre ele.
Ce mănânci?
329
- ASASINUL ORB -
Nu mă bate la cap.
Eşti prea slab. Ţi-aş putea aduce ceva, nişte mâncare.
Deşi nu prea eşti de nădejde, nu-i aşa? Aş putea să mor de foame aşteptându-te să apari. Fii fără grijă, am să ies de aici destul de curând.
De unde? Te referi la încăperea asta, sau la oraş, sau…
Nu ştiu. Nu mă cicăli.
Mă interesează, atâta tot. Sunt îngrijorată, vreau…
Termină.
Bine, atunci, spune ea, cred că ne întoarcem la Zycron.
Dacă nu cumva vrei să plec.
Nu. Mai stai puţin. Îmi pare rău, dar sunt încordat. Unde rămăseserăm? Am uitat.
El se hotăra dacă să-i taie gâtul sau să o iubească veşnic.
Aşa e. Da. Obişnuitele opţiuni.
El se hotăra dacă să-i taie gâtul sau să o iubească veşnic, când – cu auzul fin dat de faptul că era orb – detectează un zgomot metalic de zăngănituri şi scrâşnituri. Verigă de lanţ
pe verigă de lanţ, eclise în mişcare. Se apropie pe coridor. El ştie deja că Stăpânul Infernului nu şi-a făcut încă inspecţia cumpărată: şi-a dat seama de asta după starea în care e fata.
O stare virgină, după cum s-ar putea spune.
Ce să facă acum? Ar putea să se furişeze după uşă sau sub pat, s-o lase pe fată în voia sorţii, apoi să se întoarcă şi să termine treaba pentru care a fost plătit. Dar treburile fiind aşa cum sunt, se codeşte să facă asta. Sau ar putea să
aştepte până când lucrurile sunt în plină desfăşurare şi curteanul e surd la lumea din afară, şi să se furişeze pe uşă
afară; dar atunci, onoarea asasinilor ca grup – ca breaslă, dacă vrei – ar fi pătată.
O ia pe fată de braţ şi, acoperindu-i gura cu mâna ei, îi indică să tacă. Apoi o face să coboare din pat şi o ascunde după uşă. Verifică pentru a fi sigur că uşa e descuiată, cum fusese stabilit. Omul nu se va aştepta la o strajă: în înţelegerea cu Marea Preoteasă, a specificat să nu existe 330
- MARGARET ATWOOD -
martori. Straja templului trebuia să se facă nevăzută când îl auzea venind.
Asasinul orb trage straja moartă de sub pat şi o aranjează
pe cuvertură, ascunzându-i sub eşarfă tăietura de la gât. Nu s-a răcit încă, şi nu mai sângerează. Foarte rău dacă
individul are o lumânare puternică, altfel noaptea toate pisicile sunt negre. Fecioarele templului sunt instruite să
manifeste inerţie. S-ar putea ca omului – stânjenit cum e de masivul său costum de zeu, care în mod tradiţional include un coif cu vizetă – să-i ia ceva timp să descopere că regulează
altă femeie, şi încă una moartă, pe deasupra.
Asasinul orb trage draperiile de la pat, aproape unindu-le.