Totuşi există un pericol. Şi pentru el: mai mult decât înainte, i-a spus el. El crede că a fost localizat o dată, pe stradă: recunoscut. Vreun bătăuş de la Brigada Roşie, poate.
Ieşise printr-o berărie aglomerată, pe uşa din spate.
Ea nu ştie dacă să creadă sau nu în acest soi de pericol: bărbaţi în costume negre, umflate, cu gulere ridicate, maşini în patrulare. Vino cu noi. Te poftim înăuntru. Camere goale şi 323
- ASASINUL ORB -
lumini nemiloase. Pare prea teatral, dacă nu ca nişte lucruri care se petrec numai în ceaţă, în alb şi negru. Numai în alte ţări, în alte limbi. Sau dacă aici, nu i se întâmplă ei.
Dacă ar fi prinsă, s-ar lepăda de el, înainte ca să fi cântat măcar o dată cocoşul. Ştie asta, cu claritate, cu calm.
Oricum ea ar fi eliberată, implicarea ei fiind văzută ca un amestec frivol, dacă nu ca o poznă rebelă, şi tămbălăul care ar putea rezulta ar fi muşamalizat. Ar trebui să plătească
pentru asta în particular, desigur, dar cu ce? E deja falită; nu poţi să scoţi sânge dintr-o piatră. S-ar izola, ar trage obloanele. În pauză de masă, permanent.
În ultimul timp a avut senzaţia că o urmăreşte cineva, deşi ori de câte ori a verificat nu era nimeni. E mai atentă; e atentă atât cât poate. Îi este frică? Da. Majoritatea timpului.
Dar frica ei nu contează. Sau mai curând, contează. Îi sporeşte plăcerea pe care o simte cu el; în plus, senzaţia că
scapă uşor din asta.
Adevăratul pericol vine din ea. Ce va îngădui, cât de departe e dispusă să meargă. Dar îngăduinţa şi vrerea nu au nicio legătură cu asta. Unde va fi împinsă, atunci; unde va fi condusă. Nu şi-a cercetat motivele. Poate că nu există niciun motiv ca atare; dorinţa nu e un motiv. Nu i se pare că are de ales. O astfel de plăcere extremă e şi o umilire. E ca şi cum ai fi tras de o funie ruşinoasă, o lesă la gât. O supără lipsa ei de libertate, aşa că trage de timp, punându-l pe el la raţie. Îl face să aştepte degeaba, îl minte de ce nu a putut să ajungă
– pretinde că nu a văzut semnele făcute cu creta pe zidul parcului, că nu a priceput mesajul – noua adresă a unui magazin de îmbrăcăminte inexistent, cartea poştală semnată
de o bună prietenă pe care nu a avut-o niciodată, apelul telefonic la un număr greşit.
Dar în cele din urmă, revine. Nu are rost să se opună. Se duce la el pentru amnezie, pentru uitare. Se predă, e ştearsă
din memorie; intră în întunericul trupului ei, îşi uită numele.
Ce vrea ea e distrugere, oricât de scurtă. Să existe fără
graniţe.
324
- MARGARET ATWOOD -
Totuşi, se pomeneşte punându-şi întrebări despre lucruri care, la început, nici nu i-au trecut prin cap. Cum se descurcă el cu spălatul rufelor? O dată, erau şosete la uscat pe calorifer – o văzuse uitându-se, le ascunsese repede. Îşi strânge lucrurile înainte de vizitele ei, sau măcar le aranjează
de mântuială. Unde mănâncă? I-a spus că nu-i place să fie văzut prea des într-un loc. Trebuie să se mute mereu, de la o bodegă la alta, de la un birt la altul. În gura lui, aceste cuvinte au o fascinaţie pornografică. În unele zile e mai nervos, stă cu capul în jos, nu iese; în camera asta sau aia sunt cotoare de măr; pe podea, firimituri de pâine.
De unde are merele, pâinea? Este ciudat de reticent în privinţa unor astfel de detalii – ce se petrece în viaţa lui când ea nu e acolo. Poate crede că dacă ea ar şti prea multe despre el, asta l-ar coborî în ochii ei. Prea multe amănunte sordide. Poate că are dreptate. (Toate acele picturi cu femei, din galeriile de artă, surprinse în momente intime. Nimfă
dormind. Suzana şi bătrânii. Femeie făcând baie, un picior în albia de tablă – Renoir, sau Degas? La amândoi, femei dolofane. Diana şi fecioarele ei, o clipă înainte de a surprinde ochii curioşi ai vânătorului. Niciodată vreo pictură intitulată
Bărbat spălând şosete la chiuvetă.)
Romantismul are loc la distanţă medie. Romantismul înseamnă să te uiţi la tine, pe o fereastră aburită de rouă.
Romantismul înseamnă să nu bagi în seamă lucrurile: acolo unde viaţa grohăie şi fornăie, romantismul doar oftează. Oare vrea ea mai mult de atât – mai mult din el? Vrea întregul tablou?
Să se uite prea atent şi să vadă prea mult – din asta ar veni pericolul. Să-l facă pe el să-şi piardă importanţa, şi pe sine odată cu el. Apoi să se trezească pustie, cu totul consumat – terminat definitiv. N-ar avea nimic. Ar fi deposedată.
Un cuvânt demodat.
325
- ASASINUL ORB -
De data asta nu i-a ieşit în întâmpinare. A spus că e mai bine aşa. A fost lăsată să se descurce singură să ajungă. În palma mănuşii are ascuns un pătrat de hârtie împăturită, cu instrucţiuni criptice, dar nu are nevoie să se uite la el. Îi simte pe piele dogoarea uşoară, ca un cadran de radiu în întuneric.
Şi-l imaginează imaginându-şi-o – imaginându-şi-o mergând pe stradă, mai aproape acum, iminentă. E
nerăbdător, nervos, abia mai poate să aştepte? E ca ea? Îi place să mimeze indiferenţă – că nu-i pasă dacă ea va ajunge sau nu – însă e doar teatru, un rol din mai multe. De exemplu, nu mai fumează ţigări la pachet, nu îşi permite. Şi le răsuceşte singur, cu unul dintre acele dispozitive cu aspect obscen, din cauciuc roz, care fac trei odată; le taie cu lama de ras, apoi le pune într-un pachet Craven A. Una dintre micile lui înşelătorii, sau vanităţi; nevoia lui de ele îi taie răsuflarea.
Uneori îi aduce ţigări, pumni întregi – largheţe, belşug. Le fură din tabachera de argint de pe măsuţa de cafea, de sticlă, le îndeasă în poşetă. Dar nu face asta de fiecare dată. E mai bine să-l ţină în suspans, e mai bine să-l ţină flămând.
El stă întins pe spate, sătul, fumând. Dacă ea vrea mărturisiri, trebuie să le aibă dinainte – să se asigure de ele mai întâi, ca o târfă şi banii ei. Oricât de sărăcăcioase ar fi.
Mi-a fost dor de tine, ar putea el să-i spună. Sau: Nu mă satur de tine. Are ochii închişi, scrâşneşte din dinţi, să se abţină; ea aude asta pe gâtul ei.
După aceea, ea trebuie să scoată ceva de la el.
Spune ceva.
Ca de pildă ce?