Un carnet de şofer, nu pe numele lui. Un certificat de naştere, idem. Nume diferite. Tare i-ar mai plăcea să treacă
peste el cu un pieptene cu dinţi deşi. Să răscolească prin el.
Să-l răstoarne cu susul în jos. Să-l golească.
315
- ASASINUL ORB -
El cântă încetişor, cu un glas onctuos, ca un interpret de cântece sentimentale la radio:
O cameră plină de fum, o lună afurisită şi tu…
Ţi-am furat un sărut, credinţă mi-ai făgăduit…
Sub rochia ta mâna mi-am strecurat.
M-ai muşcat de ureche, ne-am hârjonit,
Acum se crapă de ziuă… şi tu ai plecat…
Iar eu sunt trist.
Ea râde. De unde ai luat-o pe asta?
E cântecul meu de târfă. Merge cu ambianţa.
Nu e târfă adevărată. Nici măcar amatoare. Nu cred că ia bani. Cel mai probabil e răsplătită într-un fel sau altul.
Multă ciocolată. Tu ai accepta asta?
Ar trebui să fie camioane întregi, spune ea. Sunt moderat costisitoare. Cuvertura e de mătase naturală, îmi place culoarea – ţipătoare, dar foarte drăguţă. Bună la ten, ca abajururile roz. Ai mai ticluit ceva?
Ceva din ce?
Ceva din povestea mea.
Povestea ta?
Da. Nu e pentru mine?
Oh, ba da, spune el. Bineînţeles. Nu mă gândesc la altceva. Nu mă lasă să dorm.
Mincinosule. Te plictiseşte?
Nimic din ce îţi place ţie nu mă poate plictisi.
Doamne, ce galant! Ar trebui să avem mai des prosoape roz. Încă puţin şi îmi vei săruta condurul de cleştar. Totuşi, continuă.
Unde rămăsesem?
Clopotul bătuse. Beregata era tăiată. Uşa se deschidea.
Aha. Bine, atunci.
El spune: Fata despre care vorbeam a auzit uşa deschizându-se. Se lipeşte de perete, trăgând strâns în jurul 316
- MARGARET ATWOOD -
ei brocartul roşu al Patului de o singură noapte. Are un miros sălciu, a baltă sărată la reflux: frica uscată a celor care s-au dus înaintea ei. A intrat cineva. Se aude un zgomot de obiect greu târât pe podea. Uşa se închide iar, întunericul din cameră e ca păcura. De ce nu e nicio lampă, nicio lumânare?
Întinde mâinile în faţă să se apere, şi se pomeneşte apucată de mâna stângă şi ţinută de altă mână: ţinută cu blândeţe şi fără constrângere. E ca şi cum i s-ar pune o întrebare.
Nu poate să vorbească. Nu poate să spună Nu pot să
vorbesc.
Asasinul orb îşi lasă vălul de femeie să cadă la podea.
Ţinând mâna fetei, se aşază pe pat lângă ea. Tot mai are de gând s-o ucidă, dar asta poate să vină mai târziu. A auzit despre aceste fete sechestrate, ţinute ascunse de toţi până în ultima zi a vieţii lor; e curios cu privire la ea. În orice caz, ea e un fel de dar, şi numai pentru el. Să refuze un asemenea dar ar însemna să-i scuipe pe zei în faţă. Ştie că trebuie să se mişte iute, să termine treaba, să dispară, dar încă mai e o grămadă de timp pentru asta. Simte parfumul cu care a fost fricţionată: miroase a catafalcuri, cele ale tinerelor care au murit necununate. Dulceaţă irosită.
Nu vrea să strice nimic, sau nimic din ce a fost cumpărat şi plătit: escrocul Stăpân al Infernului trebuie să fi fost şi să
fi plecat deja. Îşi păstrase pe el zalele ruginite? Foarte probabil. Intrase zăngănind în ea ca o cheie masivă de fier, se răsucise în carnea ei, o deschisese cu forţa. Ţine prea bine minte senzaţia. El nu va face asta cu niciun chip.
Îi ridică mâna la gura lui, i-o atinge cu buzele, nu un sărut ca atare ci un semn de respect şi omagiu. Tu, milostivă şi prea fericită, spune el – adresarea standard a cerşetorului către o potenţială binefăcătoare – zvonul despre frumuseţea ta m-a adus aici, deşi chiar şi numai prin faptul că sunt aici viaţa mea e pierdută. Nu pot să te văd cu ochii, fiindcă sunt orb. Vrei să-mi îngădui să te văd cu mâinile? Ar fi o ultimă
favoare, şi poate şi pentru tine.