- MARGARET ATWOOD -
Prietenii lui Richard erau şi mai în vârstă decât Richard, şi femeia părea mai în vârstă decât bărbatul. Purta nurcă albă, în ciuda vremii de primăvară. Şi rochia ei era albă, un model inspirat – ne-a povestit ea oarecum pe larg – de Grecia antică, Victoria înaripată de la Samothrace, mai precis.
Pliseurile acestei rochii erau strânse sub sâni cu un şnur auriu, şi în zigzag între ei. M-am gândit că dacă eu aş fi avut sâni atât de mari şi lăsaţi n-aş fi purtat o astfel de rochie.
Pielea care se vedea din decolteu era pistruiată şi zbârcită, ca şi braţele. Soţul ei tăcea în timp ce ea vorbea, cu mâinile adunate într-un pumn, cu zâmbetul slab gravat în beton; se uita înţelept la faţa de masă. Aşadar, asta înseamnă căsnicia, m-am gândit: această plictiseală împărtăşită, această
iritabilitate şi acele mici rigole prăfoase care se formează de o parte şi de alta a nasului.
— Richard nu ne-a prevenit că eşti atât de tânără, a spus femeia.
— Asta se va duce, a spus soţul ei, şi soţia a râs.
M-am gândit la cuvântul „prevenit”: eram chiar atât de periculoasă? Numai aşa cum sunt oile, presupun acum. Atât de tâmpite încât îşi primejduiesc viaţa, şi rămân blocate pe stânci sau încolţite de lupi, şi paznicul trebuie să-şi rişte gâtul ca să le scoată din bucluc.
Curând – după două zile de stat în New York, sau au fost trei? – am plecat spre Europa pe Berengeria, despre care Richard spunea că era vaporul luat de toţi care erau cineva.
Marea nu era agitată pentru acea perioadă a anului, cu toate astea am vomitat ca un câine. (De ce câini, în acest context?
Pentru că ei arată ca şi cum n-ar avea încotro. Nici eu n-am avut.)
Mi s-a adus un lighean, şi ceai slab şi rece cu zahăr dar fără lapte. Richard spunea să beau şampanie pentru că e cel mai bun leac, dar n-am vrut să-mi asum riscul. Era mai mult sau mai puţin grijuliu, dar şi mai mult sau mai puţin supărat, deşi spunea ce păcat că mă simt rău. Am spus că
305
- ASASINUL ORB -
nu vreau să-i stric seara, şi să se ducă să socializeze, şi aşa a făcut. Avantajul răului meu de mare a fost că Richard nu s-a arătat tentat să se urce în pat cu mine. O merge sexul bine cu multe lucruri, dar vomitatul nu este unul dintre ele.
Dimineaţa următoare, Richard a spus să fac un efort să
apar la micul dejun, deoarece cu atitudinea corectă războiul era pe jumătate câştigat. M-am aşezat la masa noastră şi am ronţăit pâine şi am băut apă, şi am încercat să ignor mirosurile culinare. Mă simţeam imaterială şi neputincioasă
şi cu pielea încreţită ca un balon ce se dezumflă. Richard mă
îngrijea cu intermitenţe, dar cunoştea oameni, sau părea să-i cunoască, şi oamenii îl cunoşteau pe el. Se ridica, dădea mâna cu ei, se aşeza la loc. Uneori mă prezenta, alteori nu.
Totuşi nu-i cunoştea pe toţi oamenii pe care voia să-i cunoască. Lucrul ăsta se vedea limpede din felul în care se uita mereu în jur, pe lângă mine, pe lângă cei cu care vorbea
– peste capetele lor.
Pe parcursul zilei mi-am revenit treptat. Am băut bere de ghimbir, care mi-a ajutat. La cină a avut loc o petrecere cu program de cabaret. Mi-am pus rochia pe care o alesese Winifred pentru un astfel de eveniment, cenuşiu-albăstruie cu o capă de şifon liliachiu. Aveam sandale liliachii, în ton, cu toc înalt şi decupate la vârf. Încă nu mă deprinsesem cu tocuri atât de înalte: mă cam bălăbăneam. Richard a spus că
aerul de mare îmi pria; a spus că am culoare exact cât trebuie, o uşoară îmbujorare de şcolăriţă. A spus că arăt minunat. M-a condus la masa pe care o rezervase, şi a comandat un Martini pentru mine şi unul pentru el. A spus că Martini-ul o să mă dreagă cât ai zice peşte.
Am băut puţin, şi după aceea Richard a dispărut de lângă
mine, şi era o cântăreaţă care stătea în picioare în lumina albastră a unui reflector. Părul negru îi cădea în onduleuri pe un ochi, şi purta o rochie neagră, cilindrică, acoperită cu paiete mari, ca nişte solzi, care se lipea de fundul ei tare dar proeminent şi era ţinută de ceea ce semăna cu sfoară
răsucită. Mă uitam la ea fascinată. Nu mai fusesem la un 306
- MARGARET ATWOOD -
cabaret, nici măcar la un club de noapte. Şi-a mişcat sinuos umerii şi a cântat „Vreme furtunoasă” cu un glas ca un geamăt erotic. Prin decolteu se vedea până la talie.
Oamenii stăteau la mese uitându-se la ea şi ascultând-o, şi având păreri despre ea – liberi s-o placă sau s-o displacă, să fie seduşi de ea sau nu, să fie de acord sau nu cu interpretarea ei, cu rochia ei, cu fundul ei. Ea însă nu era liberă. Trebuia s-o ducă la capăt – să cânte, să se onduleze.
M-am întrebat cât i se plătea ca să facă asta, şi dacă merita.
Numai dacă eşti sărac, am decis. Expresia în lumina reflectoarelor mi s-a părut chiar de atunci că denotă o formă
precisă de umilire. Lumina reflectoarelor era ceva de care trebuia în mod evident să te fereşti, dacă puteai.
După cântăreaţă a urmat un bărbat care a cântat la un pian alb, foarte repede, şi după el un cuplu, doi dansatori profesionişti: un număr în pas de tangou. Erau în negru, ca şi cântăreaţa. Părul lor lucea ca pielea de lac în lumina reflectoarelor, care acum era de un verde acid. Femeia avea un cârlionţ negru lipit de frunte, şi o floare mare, roşie, după
ureche. Rochia i se lărgea în clini de la mijlocul coapsei, dar altfel era ca un ciorap. Muzica era poticnită, zigzagată – ca un patruped care aleargă împleticit în trei picioare. Un taur schilod, cu capul în jos, care se năpusteşte să împungă.
Cât despre dans, era mai degrabă o luptă decât un dans.
Feţele dansatorilor erau rigide, inexpresive. Se iscodeau cu ochi scânteietori, aşteptând un prilej să muşte. Ştiam că era un număr de spectacol, vedeam că era interpretat cu măiestrie; cu toate acestea, amândoi păreau răniţi.
A venit ziua a treia. Pe la începutul după-amiezii m-am plimbat pe punte, să iau aer. Richard nu a venit cu mine: aştepta nişte telegrame importante, a spus. Primise deja o mulţime de telegrame, despica plicurile cu un cuţit de argint de tăiat hârtie, citea conţinutul, apoi le rupea sau le punea bine în servieta lui, pe care o încuia mereu.
307
- ASASINUL ORB -
Nu ţineam neapărat să fie cu mine pe punte, cu toate acestea mă simţeam singură. Singură şi prin urmare neglijată, neglijată şi prin urmare fără rost. Ca şi cum fusesem lăsată cu buza umflată, părăsită; ca şi cum aş fi avut inima frântă. Un grup de englezi în in de culoare crem mă privea lung. Nu era o privire ostilă; era impasibilă, îndepărtată, vag curioasă. Nimeni nu priveşte fix ca englezii.