o cască de baie din cauciuc lucios, lipită pe cap cu substanţa lipicioasă care se folosea pe atunci. Cu toate astea, un bărbat chipeş. Trebuie să recunosc asta. Binedispus. Om de lume.
Există şi câteva fotografii de grup – în fundal o îngrămădeală de cavaleri de onoare în ţinută protocolară, aproape aceeaşi pentru nunţi ca şi pentru înmormântări şi ospătari-şefi; un prim-plan cu domnişoare de onoare imaculate, strălucitoare, cu buchete înspumate de flori.
Laura a reuşit să strice toate aceste fotografii. În una se încruntă hotărât, în alta trebuie să-şi fi mişcat capul astfel încât faţa ei este o pată, ca un porumbel zdrobit de geam. În a treia îşi roade un deget, uitându-se cu vinovăţie lateral, ca surprinsă în flagrant delict. În a patra filmul trebuie să fi avut un defect, fiindcă există un efect de lumină pătată, care nu cade pe ea ci în sus, de parcă ar sta, noaptea, pe marginea unei piscine luminate.
După ceremonie a venit şi Reenie, în albastru respectabil şi o pană. M-a îmbrăţişat strâns şi a spus: „Măcar de-ar fi fost aici mama ta.” Ce voia să spună? Să se bucure, sau să
întrerupă desfăşurarea evenimentului? După tonul ei, putea fi oricare din astea. Pe urmă ea a plâns, eu nu. Oamenii plâng la nunţi din acelaşi motiv din care plâng la happy-enduri: pentru că vor cu disperare să creadă în ceva ce ştiu că nu e credibil. Dar eu eram dincolo de astfel de copilării; eu respiram aerul foarte deprimant al dezamăgirii, sau aşa credeam.
A fost şampanie, desigur. Trebuie să fi fost: Winifred nu ar fi omis-o. Alţii au mâncat. S-au ţinut discursuri, din care nu ţin minte nimic. Am dansat? Cred că da. Nu ştiam să dansez, dar m-am pomenit pe ringul de dans, aşa că trebuie să fi avut loc un fel de împleticeală.
Apoi m-am schimbat în ţinută de plecare. Era un costum din două piese, o lână subţire de primăvară, de un verde-deschis, cu o pălărie cuminte, în ton. A costat o grămadă de bani, a spus Winifred. M-am proţăpit gata de plecare pe trepte (care trepte? Treptele au dispărut din memorie) şi am 301
- ASASINUL ORB -
aruncat buchetul spre Laura. Nu l-a prins. Stătea acolo în ţinuta ei roz-sidefie, uitându-se la mine cu răceală, cu mâinile încleştate în faţă ca pentru a se înfrâna, şi l-a înhăţat una dintre domnişoarele de onoare – nu ştiu care verişoară
Griffen – şi a fugit cu el cu lăcomie, de parcă era mâncare.
La acea oră tata dispăruse. Nu are importanţă, întrucât când îl văzusem ultima oară era ţeapăn de băutură. Cred că
plecase să termine treaba.
Pe urmă Richard m-a luat de cot şi m-a condus spre maşina de evadare. Nimeni nu trebuia să ne ştie destinaţia, care se presupunea a fi undeva în afara oraşului – vreun han romantic, retras. În realitate am fost duşi după colţ, la intrarea laterală a lui Royal York Hotel, unde tocmai avuseserăm recepţia de nuntă, şi băgaţi în ascensor. Richard a spus că întrucât în dimineaţa următoare luam trenul spre New York iar gara Union era chiar vizavi, de ce să ne abatem din drum?
Despre noaptea nunţii, sau mai degrabă după-amiaza nunţii – soarele nu apusese încă, şi camera era scăldată, cum se spune, într-o lumină trandafirie, fiindcă Richard nu a tras draperiile – voi povesti foarte puţin. Nu ştiam la ce să mă
aştept. Singura mea sursă de informaţii fusese Reenie, care mă făcuse să cred că orice urma să se întâmple avea să fie neplăcut şi foarte probabil dureros, şi în asta n-am fost înşelată. A mai insinuat că acest eveniment, sau senzaţie dezagreabilă nu e nimic ieşit din comun – toate femeile trec prin ea, sau toate care se mărită – aşa că nu trebuia să fac mare caz. Strânge din dinţi şi rabdă, fuseseră vorbele ei.
Spusese că avea să fie nişte sânge, şi a fost. (Dar nu spusese de ce. Partea asta a fost o surpriză totală.) Însă nu ştiam că lipsa mea de plăcere – dezgustul meu, suferinţa mea chiar – avea să fie considerată normală şi chiar de dorit de către soţul meu. Era unul dintre acei bărbaţi care consideră că dacă o femeie nu simte plăcere sexuală asta e cu atât mai bine, pentru că atunci nu e predispusă să umble aiurea, căutând-o în altă parte. Poate că astfel de atitudini 302
- MARGARET ATWOOD -
erau obişnuite în acea perioadă. Sau poate că nu. N-am cum să ştiu.
Richard aranjase să fie trimisă sus o sticlă de şampanie, la ceea ce anticipase el că ar fi momentul potrivit. Şi masa noastră. M-am dus şontâcăind la baie şi m-am încuiat acolo, în timp ce chelnerul aranja totul pe o masă portabilă
acoperită cu o faţă de masă de olandă albă. Purtam ţinuta pe care Winifred o considerase potrivită pentru ocazia respectivă, care era o cămaşă de noapte din satin de nuanţă
roz-somon, cu o bordură de dantelă fină de un cenuşiu ca pânza de păianjen. Am încercat să mă şterg bine cu un prosopel de faţă, apoi m-am întrebat ce să fac cu el: roşul de pe el era foarte vizibil, de parcă îmi cursese sânge din nas. În cele din urmă l-am pus în coşul de hârtii şi am sperat că
femeia care făcea curăţenie avea să creadă că prosopelul căzuse acolo din greşeală.
Pe urmă m-am dat cu Liù, un parfum pe care îl consideram subtil şi nepersistent. Descoperisem deja că
purta numele unei fete dintr-o operă – o sclavă a cărei soartă
a fost să se omoare decât să-l trădeze pe bărbatul pe care îl iubea, care, la rândul lui, iubea pe altcineva. Aşa stau lucrurile în opere. Nu găseam că acest parfum era de bun augur, însă mă îngrijora că miros ciudat. Chiar miroseam ciudat. Ciudăţenia venise de la Richard, dar acum era a mea.
Speram că nu făcusem prea mult zgomot. Icnete involuntare, secvenţe de întrerupere bruscă a inspiraţiei, ca atunci când plonjezi în apă rece.
Masa era alcătuită dintr-o friptură, însoţită de o salată.
Am mâncat cea mai mare parte a salatei. La acea vreme salata verde din hoteluri era la fel. Avea gust de apă verzulie.
Avea gust de chiciură.
Călătoria cu trenul la New York de a doua zi a fost lipsită
de evenimente. Richard a citit ziarele, eu am citit reviste.
Conversaţiile pe care le-am avut nu se deosebeau ca gen de cele pe care le avuseserăm înainte de nuntă. (Ezit să le 303
- ASASINUL ORB -
numesc conversaţii, deoarece eu nu prea am vorbit. Am zâmbit şi am aprobat, şi n-am ascultat.) La New York, am luat masa într-un restaurant cu nişte prieteni ai lui Richard, un cuplu ale căror nume le-am uitat.
Erau parveniţi, fără doar şi poate: atât de parveniţi încât erau stridenţi. Hainele lor arătau de parcă se dăduseră cu clei, apoi se tăvăliseră în bancnote de o sută de dolari. M-am întrebat cum făcuseră aceşti bani. Aveau un damf dubios.
Aceşti oameni nu-l cunoşteau bine pe Richard, nici nu doreau să-l cunoască: îi datorau ceva, atâta tot – pentru un serviciu nemenţionat. Le era teamă de el, erau oarecum respectuoşi. Am ghicit asta din jocul brichetelor: cine aprinde pentru cine, şi cât de repede. Lui Richard îi făcea plăcere respectul lor. Îi plăcea să i se ofere foc şi, prin extensie, şi mie.
M-a străfulgerat gândul că Richard dorise să ieşim cu ei nu numai fiindcă voia să se înconjoare de o mică gaşcă de linguşitori, ci şi pentru că nu voia să fie singur cu mine. Nu prea puteam să-l condamn: aveam puţine de spus. Cu toate acestea, acum – în societate – era atent cu mine, punându-mi cu tandreţe haina pe umeri, având pentru mine mici gesturi drăguţe, ţinând mereu o mână pe mine, uşor, undeva. Când şi când îşi arunca privirea prin încăpere, uitându-se la ceilalţi bărbaţi ca să vadă cine îl invidia. (O
retrospecţie din partea mea, desigur: la vremea aceea nu îmi dădeam seama de nimic din toate astea.) Restaurantul era foarte scump şi, de asemenea, foarte modern. Nu mai văzusem ceva asemănător. Lucrurile licăreau mai degrabă decât străluceau: pretutindeni vedeai lemn albit şi decoraţiuni de alamă şi sticlă fragilă, şi multă
laminare. Sculpturi de femei stilizate, în alamă sau oţel, netede ca taftaua, cu sprâncene dar fără ochi, cu pulpe aerodinamice şi fără picioare, cu braţe dizolvându-se în tors; sfere de marmură albă; oglinzi rotunde ca nişte hublouri. Pe fiecare masă, un fir de cală într-o vază subţire de oţel.
304