Din fericire, Richard scăpase de aceste încurcături, nu că
femeile n-ar fi alergat după el. Alergau cârduri după el, spuse Winifred, coborându-şi glasul răguşit, şi eu mi l-am închipuit pe Richard cu hainele rupte, cu părul ciufulit, fugind cuprins de panică în timp ce un grup de femei îl urmăreau lătrând prelung. Dar nu puteam să cred o astfel de imagine. Nu mi-l imaginam pe Richard alergând, sau grăbindu-se, sau chiar temându-se. Nu mi-l imaginam în pericol.
Am dat din cap şi am zâmbit, neştiind pe ce poziţie mă
aflam. Eram una dintre încurcăturile lipicioase? Poate. La suprafaţă, totuşi, mi se dădea de înţeles că Richard avea o mare valoare intrinsecă, şi că ar fi fost bine să-mi controlez comportamentul dacă voiam să fiu la înălţimea ei.
— Dar sunt sigură că ai să te descurci, a spus Winifred, zâmbind uşor. Eşti foarte tânără.
Mai curând, această tinereţe a mea ar fi trebuit să facă
descurcatul mai puţin probabil, lucru pe care conta Winifred.
Ea una nu avea nicio intenţie să cedeze controlul.
Au venit salatele Waldorf. Winifred s-a uitat cum ţin cuţitul şi furculiţa – cel puţin nu mâncam cu mâinile, spunea expresia ei – şi a oftat uşor. Eram o mare bătaie de cap pentru ea, îmi dau seama acum. Fără îndoiala că mă
considera posacă, sau rezervată: nu aveam conversaţie de salon, eram foarte ignorantă, foarte provincială. Sau poate că
avea o vedere de perspectivă – de perspectivă a muncii, 292
- MARGARET ATWOOD -
fiindcă eram un bulgăre de lut nemodelat, şi acum ea trebuia să-şi suflece mânecile şi să treacă la modelarea mea.
Zis şi făcut. S-a apucat pe loc de treabă. Metoda folosită de ea era aluzia, sugerarea. (Mai avea o metodă – ciomagul – dar nu m-am întâlnit cu ea la această masă.) A spus că o cunoscuse pe bunica, sau cel puţin ştia despre ea. Femeile Montfort din Montreal erau celebre pentru eleganţa lor, spunea ea, dar, desigur, Adelia Montfort murise înainte de naşterea mea. Ăsta era modul ei de a spune că, în ciuda pedigriului meu, porneam practic de la zero.
Hainele mele erau treaba cea mai uşoară, a insinuat ea.
Hainele puteau fi oricând cumpărate, fireşte, dar trebuia să
învăţ să le port cu stil. „Ca şi cum ar fi pielea ta, dragă”, a spus ea. Despre părul meu nici nu mai încăpea vorba – lung, neondulat, pieptănat drept peste cap, prins cu o agrafă. Se impuneau dar o foarfecă şi un permanent la rece. Pe urmă
venea problema unghiilor. Nimic prea obraznic, atenţie: eram prea tânără pentru obrăznicie.
— Ai putea fi fermecătoare, a spus Winifred. Absolut! Cu puţin efort.
Ascultam cu umilinţă şi iritare. Ştiam că nu am farmec. N-aveam nici eu, nici Laura. Eram prea rezervate pentru a avea farmec, dacă nu cumva prea necioplite. Nu învăţaserăm să
avem farmec, pentru că ne stricase Reenie. Ea considera că
eram prea bune pentru oricine aşa cum eram. Nu trebuia să
ne dăm peste cap pentru nimeni, să ademenim bărbaţii cu linguşiri şi vorbe frumoase şi fluturat de gene. Mă aşteptam ca tata să vadă un rost al farmecului în unele direcţii, dar nu ne insuflase niciun pic. Voise să fim mai mult ca nişte băieţi, iar acum eram. Pe băieţi nu-i înveţi să fie fermecători. Asta i-ar putea face pe oameni să creadă că sunt nesinceri.
Winifred se uita cum mâncam, cu un zâmbet sarcastic pe buze. Deja deveneam un şir de adjective în capul ei – un şir de anecdote amuzante pe care avea să le împartă bunelor ei prietene, Billie şi Bobbie şi Charlie. Îmbrăcată ca de pomană.
293
- ASASINUL ORB -
Mânca de parcă nu i s-ar fi dat niciodată de mâncare. Şipantofii!
— Ei bine, a spus ea după ce a scormonit prin salată –
Winifred nu termina niciodată o masă – acum va trebui să ne punem capul la contribuţie.
Nu ştiam ce voia să spună. A mai scos un oftat mic.
— Să punem la cale nunta, a spus ea. Nu avem prea mult timp. Mă gândeam la Sf. Apostol Simion, şi pe urmă la Sala de bal de la Royal York, cea din mijloc, pentru recepţie.
Presupusesem că aveam să-i fiu pur şi simplu predată lui Richard ca un colet, dar nu, trebuiau să fie ceremonii – nu doar una. Cocteiluri, ceaiuri, petreceri cu cadouri în ajun de nuntă, fotografii, pentru ziare. Avea să fie ca nunta mamei, din poveştile spuse de Reenie, dar cumva de-a-ndoaselea, şi cu piese lipsă. Unde era preludiul romantic, cu tânărul îngenuncheat la picioarele mele? Am simţit un val de spaimă, care a pornit de la genunchi şi a ajuns în obraji. Winifred a văzut, dar nu a făcut nimic să mă liniştească. Nu voia să fiu liniştită.
— Nu-ţi face griji, draga mea, a spus ea, pe un ton ce indica slabă speranţă. M-a bătut uşurel pe braţ. Mă voi ocupa eu îndeaproape de tine.
Am simţit cum se scurge din mine voinţa – orice putere care încă îmi mai rămăsese asupra acţiunilor mele. (Zău! Mă
gândesc acum. Chiar era un fel de madamă. Chiar era o codoaşă.)
— Dumnezeule, uite cât e ceasul! a spus ea. Avea un ceas care era de argint şi fluid, ca o panglică de metal turnat; avea puncte în loc de cifre. Trebuie s-o întind. O să ţi se aducă un ceai, şi o tartă cu fructe sau altceva dacă vrei. Fetelor tinere le plac tare mult dulciurile.
A râs şi s-a ridicat, şi mi-a dăruit un sărut de culoarea crevetei, nu pe obraz ci pe frunte. Rostul lui era să mă ţină la locul meu, care era – părea clar – cel al unui copil.
Am urmărit-o trecând ca plutind prin fremătătorul spaţiu pastelat al Curţii arcadiene, cu uşoare înclinări ale capului şi 294
- MARGARET ATWOOD -
micuţe unduiri calibrate ale mâinii. Aerul se despărţea dinaintea ei ca iarba înaltă; picioarele ei nu păreau să