După ce afacerile din ziua respectivă se încheiau, toţi trei –
tata, Richard şi eu – luam masa la un restaurant. În aceste ocazii nu spuneam nimic, fiindcă ce aveam eu de spus?
Subiectele erau economia şi politica, Depresiunea, situaţia din Europa, mutările îngrijorătoare fiind făcute de lumea comunistă. Richard era de părere că Hitler refăcuse în mod sigur unitatea Germaniei din punct de vedere financiar. Era mai puţin de acord cu Mussolini, care era un amator şi un diletant. Richard fusese abordat pentru a investi într-o ţesătură nouă pe care o realizau italienii – în mare secret –
făcută din proteine din lapte încălzit. Dar dacă această pânză
se uda, spunea Richard, mirosea groaznic a brânză, şi de aceea doamnele din America de Nord n-ar fi acceptat-o niciodată. Era hotărât să rămână la vâscoză, deşi se încreţea 282
- MARGARET ATWOOD -
la umezeală, şi stătea cu urechea la pândă să prindă orice părea promiţător. Nu se putea să nu apară ceva, vreun material artificial care să înlăture de tot mătasea, şi bumbacul în mare măsură.
Ce voiau doamnele era un produs care să nu aibă nevoie să fie călcat, care să poată fi întins pe sârmă, care să se usuce fără să se încreţească. Mai voiau ciorapi care să fie durabili şi transparenţi totodată, ca să-şi poată etala picioarele. Nu era aşa? m-a întrebat, cu un zâmbet. Avea obiceiul să apeleze la mine în problemele privitoare la doamne.
Am dat din cap. Întotdeauna dădeam din cap. Niciodată
nu ascultam cu mare atenţie, nu numai din cauză că aceste conversaţii mă plictiseau, ci şi din cauză că mă întristau. Mă
durea să-l văd pe tata fiind de acord cu sentimente pe care simţeam că nu le împărtăşea.
Richard spunea că ar fi trebuit să ne invite la masă acasă
la el dar, întrucât era burlac, ar fi fost o chestie improvizată.
Locuia într-un apartament trist, spunea el; spunea că, practic, era un călugăr. „Ce e viaţa fără o soţie?” zicea el, zâmbind. Suna ca un citat. Cred că asta şi era.
Richard m-a cerut în căsătorie în Salonul imperial de la Royal York Hotel. Mă invitase la masă, împreună cu tata; dar apoi, în ultimul moment, în timp ce mergeam pe coridoarele hotelului spre lift, tata a spus că nu putea să mă însoţească.
Trebuia să mă duc singură, a spus el. Bineînţeles că era o treabă aranjată între ei.
— Richard te va întreba ceva, mi-a spus tata, pe ton de scuză.
— Da? am spus.
Probabil ceva despre călcat, dar nu-mi prea păsa. În ce mă
privea, Richard era un bărbat în toată firea. Avea treizeci şi cinci de ani, eu aveam optsprezece. Era bine trecut de vârsta la care ar fi putut să fie interesant.
283
- ASASINUL ORB -
— Cred că s-ar putea să-ţi ceară să te măriţi cu el, a spus tata.
Eram atunci în hol. M-am aşezat.
— Oh, am spus. Am înţeles dintr-odată ce ar fi trebuit să
fie evident de ceva vreme. Mi-a venit să râd, ca de o farsă. De asemenea, am simţit că parcă îmi dispăruse stomacul.
Totuşi, glasul meu a rămas calm. Ce trebuie să fac?
— Mi-am dat deja consimţământul, a spus tata. Aşa că e la latitudinea ta. Apoi a adăugat: Multe depind de asta.
— Multe?
— Trebuie să mă gândesc la viitorul vostru. În caz că mi s-ar întâmpla ceva, adică. La viitorul Laurei, îndeosebi.
Ce spunea el era că dacă nu mă măritam cu Richard n-am fi avut deloc bani. Şi mai spunea că niciuna dintre noi – eu, şi mai ales Laura – n-am fi fost în stare să ne purtăm singure de grijă.
— Trebuie să mă gândesc şi la fabrici, a spus el. Trebuie să mă gândesc la afacere. Ar mai putea fi salvată, dar bancherii sunt pe urmele mele. Sunt gata să pună mâna pe mine. Se sprijinea în baston, uitându-se la covor, şi am văzut cât îi era de ruşine. Ce învins era. A continuat: Nu vreau ca totul să fi fost degeaba. Bunicul tău, şi pe urmă… Cincizeci, şaizeci de ani de muncă grea, duşi pe apa gârlei.
— Oh! înţeleg.
Eram încolţită. Nu părea să am vreo alternativă de propus.
— Bancherii ar lua şi Avilionul. L-ar vinde.
— Oare?
— E ipotecat tot.
— Oh!
— Ar putea să fie nevoie de multă hotărâre. De mult curaj.
Acceptarea situaţiei şi aşa mai departe.