ajung destul de aproape, sau destul de departe – ar fi străbătută în zigzag de riduri micuţe, printre zbârciturile principale, ca nişte încrustaţii în fildeş.
Azi-noapte am visat că aveam picioarele acoperite de păr.
Nu păr puţin, ci foarte mult – păr negru care răsărea în smocuri şi cârcei în timp ce mă uitam, întinzându-se în sus pe coapsele mele ca blana unui animal. Venea iarna, am visat, şi aveam să hibernez. Mai întâi avea să-mi crească
blană, pe urmă o să mă târăsc într-o peşteră, apoi o să
adorm. Totul părea normal, de parcă mai făcusem asta. Apoi mi-am adus aminte, chiar şi în vis, că n-am fost niciodată o femeie atât de păroasă şi că acum sunt cheală ca un triton, sau cel puţin picioarele mele; aşa că deşi păreau ataşate de corpul meu, aceste picioare păroase nu puteau fi ale mele. În plus, nu aveau simţire în ele. Erau picioare de la altceva, sau ale altcuiva. Tot ce trebuia să fac era să cercetez picioarele, să-mi trec mâna pe ele, să descopăr cine sau ce era.
Frica de acest lucru m-a trezit, sau aşa am crezut. Am visat că s-a întors Richard. Îl auzeam respirând în pat lângă
mine. Totuşi, nu era nimeni acolo.
Apoi m-am trezit la realitate. Picioarele îmi erau amorţite: eram răsucită. Am bâjbâit după veioza de pe noptieră, mi-am decodat ceasul: era ora două dimineaţa. Inima îmi bubuia dureros, de parcă fugisem. E adevărat ce se spune, mi-am zis. Un coşmar te poate ucide.
Îi dau zor, croindu-mi drum pe hârtie ca un crab. E o cursă lentă acum, între mine şi inima mea, dar am de gând 279
- ASASINUL ORB -
să ajung prima acolo. Unde acolo? La capăt, sau la Sfârşit.
Una sau cealaltă. Amândouă sunt destinaţii, dacă se pot numi aşa.
Ianuarie şi februarie 1935. Toiul iernii. Ningea, răsuflarea se oprea; cuptoarele ardeau, fumul se înălţa, caloriferele zăngăneau. Maşinile ieşeau din şosea în şanţuri: şoferii lor, pierzându-şi nădejdea în ajutor, ţineau motoarele în funcţiune şi erau asfixiaţi. Pe băncile din parc şi în depozite părăsite erau găsiţi vagabonzi morţi, rigizi ca nişte manechine, de parcă pozau pentru o reclamă de vitrină a sărăciei. Cadavrele care nu puteau fi îngropate din cauză că
nu le puteau fi săpate mormintele în pământul tare ca oţelul îşi aşteptau rândul în dependinţele nervoşilor antreprenori de pompe funebre. Şobolanii o duceau bine. Mamele cu copii, incapabile să găsească de lucru sau să plătească chiria, erau azvârlite în zăpadă, cu căţel şi cu purcel. Copiii patinau pe iazul morii îngheţat al râului Louveteau, şi doi au căzut prin gheaţă, şi unul s-a înecat. Ţevile îngheţau şi se spărgeau.
Eu şi Laura eram tot mai puţin împreună. Ba pe ea nici nu o prea vedeai. Dădea o mână de ajutor la campania de ajutorare organizată de biserica unită, sau aşa spunea ea.
Reenie spunea că de luna viitoare avea să muncească pentru noi numai trei zile pe săptămână; spunea că o supărau picioarele, ceea ce era felul ei de a masca faptul că nu ne mai permiteam să-i plătim program întreg. Oricum ştiam asta, era clar ca lumina zilei. Şi pentru tata era clar, în ultima vreme îşi petrecea mult timp în foişor.
Fabrica de nasturi era pustie, interiorul ei carbonizat şi spulberat. Nu aveam bani s-o reparăm: compania de asigurări se încăpăţâna să nu plătească, invocând circumstanţele misterioase care înconjurau incendierea premeditată. Se şuşotea că nu era totul aşa cum părea. Ba chiar unii insinuau că însuşi tata provocase incendiul, o aberaţie calomnioasă. Celelalte două fabrici erau tot închise.
Tata îşi storcea creierii să găsească o cale de a le redeschide.
280
- MARGARET ATWOOD -
Se ducea tot mai des la Toronto, cu treburi. Uneori mă lua cu el, şi stăteam la Royal York Hotel, considerat pe atunci cel mai bun hotel. Acolo îşi ţineau amantele şi dădeau chiolhanuri de-o săptămână toţi preşedinţii de companii şi doctorii şi avocaţii, dar la acea vreme nu ştiam asta.
Cine ne plătea aceste scurte călătorii de plăcere? Aveam o bănuială că Richard, care era prezent în aceste ocazii. El era cel cu care făcea tata afaceri: ultimul rămas, dintr-un şir tot mai scurt. Afacerea privea vânzarea fabricilor, şi era complicată. Tata mai încercase să vândă, dar în vremurile astea nimeni nu cumpăra, nu în condiţiile puse de el. El voia să vândă numai o cotă-parte minoritară. Voia să păstreze controlul. Voia o infuzie de capital. Voia să redeschidă
fabricile, astfel încât oamenii lui să aibă slujbă. Le spunea
„oamenii lui”, de parcă erau tot în armată şi el era tot căpitanul lor. Nu voia să ia lucrurile aşa cum erau şi să-i părăsească, deoarece, după cum toată lumea ştie, sau ştia odinioară, un căpitan trebuie să se ducă la fund odată cu corabia. Acum nu şi-ar bate capul. Acum ar da banul şi ar ieşi pe cauţiune, şi s-ar muta în Florida.
Tata spunea că avea nevoie de mine „să iau notiţe”, dar n-am luat niciodată. Credeam că mă aflam acolo doar ca să
aibă pe cineva cu el – pentru sprijin moral. De asta avea sigur nevoie. Era slab ca un băţ, şi mâinile îi tremurau constant. Trebuia să facă un efort ca să se semneze.
Laura nu venea în aceste excursii. Prezenţa ei nu era necesară. Ea rămânea în Port Ticonderoga, împărţind pâine veche de trei zile şi supă apoasă. Luase obiceiul să sară peste mese, de parcă nu se simţea îndreptăţită să mănânce.
— Iisus mânca, spunea Reenie. Mânca de toate. Nu se zgârcea.
— Da, dar eu nu sunt Iisus, spunea Laura.
— Slavă Domnului că are minte să ştie măcar atâta, bombănea Reenie către mine.
Vărsa cele două treimi rămase din porţia Laurei înapoi în oală, pentru că ar fi fost un păcat şi o ruşine să se piardă. În 281
- ASASINUL ORB -
acele vremuri, pentru Reenie era un motiv de mândrie faptul că nu arunca niciodată nimic.
Tata nu mai avea şofer, şi nu mai avea încredere în sine să
conducă. Ne duceam la Toronto cu trenul, ajungeam în gara Union, traversam strada şi intram în hotel. Eu trebuia să mă
distrez cumva după-amiaza, în timp ce se derulau afacerile.
Totuşi, de cele mai multe ori rămâneam în camera mea, fiindcă mi-era frică de oraş şi ruşine de hainele mele urâte, care mă făceau să arat cu mulţi ani mai mică decât eram.
Citeam reviste: Ladies’ Home Journal, Collier’s, Mayfair. În majoritate citeam povestirile care aveau legătură cu dragostea. Nu mă interesau reţetele culinare sau modelele de croşetat, cu toate că sfaturile cosmetice îmi reţineau atenţia.
Citeam şi reclamele. Un articol de îmbrăcăminte pe bază de latex, cu întindere în dublu sens mă făcea să joc bridge mai bine. Deşi poate fumam ca un turc, cui îi păsa, pentru că
aveam să am gura curată ca lacrima dacă rămâneam la ţigările Spud. Ceva numit Larvex avea să pună capăt grijilor mele pricinuite de molii. La Bigwin Inn, pe frumosul Lake of Bays, unde fiecare clipă era îmbătătoare, puteam să fac pe plajă exerciţii de slăbire pe muzică.