— Trebuie să-ţi fie greu, a murmurat Richard, iar Winifred a râs.
Eram surprinsă: nu îl creditasem cu acel gen de umor.
— Probabil că vrea să spună că e gazetar, a zis ea. Un spion în mijlocul nostru!
Alex a zâmbit iar şi n-a spus nimic. Tata s-a uitat urât. În ceea ce îl privea, gazetarii erau drojdia societăţii. Nu numai că minţeau, dar şi vânau suferinţa altora – muşte de hoituri îi numea el. Pentru Elwood Murray făcea o excepţie, deoarece 238
- MARGARET ATWOOD -
cunoscuse familia. Îndrugător de prostii era cel mai rău lucru pe care îl spunea despre Elwood.
După aceea conversaţia s-a întors la situaţia generală –
politică, economie – aşa cum era de aşteptat în acele zile. Tot mai rea, era părerea tatei; pe cale să dea colţul, era a lui Richard. Era greu de ştiut ce să crezi, a spus Winifred, dar în mod sigur, spera să se poată ţine capacul pus.
— Capacul pe ce? a întrebat Laura, care până atunci nu spusese nimic.
Era de parcă ar fi vorbit un scaun.
— Pe posibilitatea frământărilor sociale, a spus tata, pe tonul său dojenitor care însemna că ea nu trebuia să mai vorbească.
Alex a spus că se îndoia. Tocmai se întorsese din lagăre, a spus el.
— Lagăre? a întrebat tata, nedumerit. Ce lagăr?
— Lagărele de ajutor, domnule, a spus Alex. Lagărele de muncă forţată Bennett, pentru şomeri. Zece ore pe zi şi câştiguri foarte mici. Băieţii nu se prea dau în vânt după asta
– aş zice că devin agitaţi.
— Cerşetorii nu pot să facă mofturi, a spus Richard. E mai bine decât să umble cu mărfarele prin ţară. Primesc trei mese substanţiale, ceea ce e mai mult decât poate să aibă un muncitor cu o familie de întreţinut, şi mi s-a spus că
mâncarea nu-i rea. Ai zice că ar trebui să fie recunoscători, dar oamenii de soiul lor nu sunt niciodată.
— Nu sunt de vreun soi anume, a spus Alex.
— Doamne sfinte, un comunist de birou! a spus Richard.
Alex şi-a lăsat privirea în farfurie.
— Dacă el e, sunt şi eu, a spus Callie. Dar nu cred că
trebuie să fii comunist ca să-ţi dai seama…
— Ce tot faceţi acolo? a spus tata, tăindu-i vorba lui Callie.
(În ultima vreme el şi Callie se certau mult. Callie voia ca el să îmbrăţişeze mişcarea sindicalistă. El spunea că ea voia ca doi şi cu doi să facă cinci.)
239
- ASASINUL ORB -
Tocmai atunci şi-a făcut intrarea la bombe glacée. Aveam atunci frigider electric – îl luaserăm chiar înainte de Crah –
iar Reenie, deşi bănuitoare în privinţa compartimentului congelator, îl folosise din plin pentru seara aceasta. La bombe era modelată sub formă de minge de fotbal, şi era verde-aprins şi tare precum cremenea şi, pentru un timp, ne-a captat toată atenţia.
În timp ce se servea cafeaua, la Camp Grounds au început focurile de artificii. Am ieşit cu toţii pe doc să ne uităm. Era o privelişte minunată, deoarece nu vedeai numai focurile de artificii, ci şi reflexia lor în râul Jogues. Fântâni arteziene de roşu şi galben şi albastru ţâşneau în aer – stele care explodau, crizanteme, sălcii de lumină.
— Chinezii au inventat praful de puşcă, a spus Alex, dar nu l-au folosit niciodată la arme. Numai la artificii. Totuşi, nu pot să spun că îmi plac cu adevărat. Seamănă prea mult cu artileria grea.
— Eşti pacifist? am întrebat.
Asta părea să fie. Dacă spunea da, aveam de gând să nu fiu de acord cu el, pentru că voiam să îmi dea atenţie, în cea mai mare parte a timpului vorbea cu Laura.
— Nu pacifist, a spus Alex. Dar ambii mei părinţi au murit în război. Sau aşa presupun..
Acum vom auzi povestea orfanului, m-am gândit. După
toată zarva făcută de Reenie, speram să fie una bună.
— Nu ştii sigur? a întrebat Laura.
— Nu, a răspuns Alex. Mi s-a spus că am fost găsit pe un morman de dărâmături carbonizate, într-o casă arsă din temelii. Toţi ceilalţi erau morţi. Se pare că mă ascunsesem sub o albie de rufe sau un cazan – un vas de metal de vreun fel.
— Unde a fost asta? Cine te-a găsit? a întrebat Laura în şoaptă.
— Nu e limpede, a spus Alex. Nu se ştie cu adevărat. Nu în Franţa sau Germania. La est de ele – în una dintre 240
- MARGARET ATWOOD -