de gheaţă, să zicem – chiar înainte de crimă. Ca rochie, era un pumn ridicat, dar într-o mulţime tăcută.
Tata era în smoching, care avea nevoie să fie călcat. Şi Richard Griffen era în smoching, care nu avea nevoie. Alex Thomas era într-o jachetă maro şi pantaloni de flanelă gri, prea groşi pentru vremea aceea; avea şi cravată, picăţele roşii pe fond albastru. Avea cămaşă albă, cu guler prea larg.
Hainele lui arătau de parcă le împrumutase. Mă rog, nu se aşteptase să fie invitat la masă.
— Ce casă fermecătoare! a spus Winifred Griffen Prior cu un zâmbet exersat, în timp ce intram în sufragerie. E atât…
atât de bine conservată! Ce vitralii uimitoare… ce fin de siecle! Trebuie să fie ca şi cum ai trăi într-un muzeu!
Ce voia ea să spună era demodat. M-am simţit umilită: întotdeauna considerasem că acele ferestre erau foarte frumoase. Dar mi-am dat seama că părerea lui Winifred era părerea lumii din afară – lumea care se pricepea la astfel de lucruri şi dădea sentinţe în consecinţă, acea lume în care tânjeam cu atâta disperare să intru. Acum mi-am dat seama ce nepotrivită eram pentru ea. Ce provincială, ce ageamie.
— Sunt mostre deosebit de frumoase ale unei anumite perioade, a spus Richard. Şi lambriurile sunt de înaltă
calitate.
În ciuda pedanteriei şi a tonului său condescendent, i-am fost recunoscătoare: nu mi-a trecut prin minte că făcea 236
- MARGARET ATWOOD -
inventarul. Recunoştea un sistem instabil când vedea unul: ştia că ne pregăteam pentru licitaţie, sau urma să o facem curând.
— Prin muzeu vreţi să spuneţi prăfuit? a întrebat Alex Thomas. Sau poate aţi vrut să spuneţi învechit.
Tata s-a uitat urât. Winifred, ca să fiu dreaptă cu ea, s-a înroşit.
— N-ar trebui să cauţi pricină celor mai slabi decât tine, a spus Callie, cu o plăcere subtilă.
— De ce nu? a spus Alex. Toţi ceilalţi o fac.
Reenie mersese până în pânzele albe cu meniul, sau atât cât ne puteam permite la acea vreme. Dar se apucase de prea multe lucruri deodată. Supă concentrată de raci, biban à la Provençale, pui à la Providence – aşa veneau, un fel după
altul, derulându-se într-o procesiune inevitabilă, ca un val de flux, sau destinul. Supa avea un gust metalic, puiul avea un gust făinos, pui care fusese tratat prea aspru şi se împuţinase şi întărise. Nu era prea plăcut să vezi atâţia oameni laolaltă într-o singură încăpere, mestecând cu atâta conştiinciozitate şi vigoare. Masticaţie era numele potrivit pentru asta – nu mâncat.
Winifred Prior împingea prin farfurie ce avea acolo, de parcă juca domino. Eram furioasă pe ea: eram hotărâtă să
mănânc tot, chiar şi oasele. Nu voiam să o dezamăgesc pe Reenie. Pe vremuri, mă gândeam, n-ar fi fost păcălită aşa –
luată pe nepregătite, expusă şi, prin urmare, expunându-ne pe noi. Pe vremuri s-ar fi adus specialişti.
Alături de mine, Alex Thomas îşi făcea datoria. Îşi vedea de treabă de parcă de asta depindea viaţa; puiul scârţâia sub cuţitul lui. (Nu că Reenie i-ar fi fost recunoscătoare pentru devotamentul lui. Ţinea socoteala la cine ce mănâncă, fără
nicio îndoială. E sigur că acel Alex şi nu mai ştiu cum avea o poftă de mâncare zdravănă, a fost comentariul ei. Ai fi zis că
fusese lăsat să moară de foame într-o pivniţă.) Asta fiind situaţia, conversaţia se desfăşura sporadic.
Totuşi, după brânzeturi se făcu o pauză – brânza de Cheddar 237
- ASASINUL ORB -
era prea proaspătă şi cauciucată, telemeaua prea veche, cea cu mucegai prea iute – în care puteam să ne oprim şi să
cântărim situaţia, şi să ne uităm în jur.
Tata şi-a îndreptat unicul ochi albastru spre Alex Thomas.
— Aşadar, tinere, a spus el pe ceea ce o fi crezut că era un ton prietenos, ce te aduce în frumosul nostru oraş?
Vorbea ca un pater familias dintr-o plicticoasă piesă
victoriană. M-am uitat în jos, la masă.
— Sunt în vizită la nişte prieteni, domnule, a spus Alex, destul de politicos. (Aveam s-o auzim pe Reenie, mai târziu, vorbind pe tema politeţii lui. Orfanii erau manieraţi pentru că, la orfelinat, bunele maniere le fuseseră impuse cu bătaia.
Numai un orfan putea să fie sigur de sine, dar acest aplomb al lor ascundea o fire răzbunătoare – dedesubt îşi băteau joc de toată lumea. Ei bine, fireşte că erau răzbunători, ţinând cont de cât fuseseră de traşi pe sfoară. Cei mai mulţi anarhişti şi răpitori de oameni erau orfani.)
— Fiica mea mi-a spus că te pregăteşti de preoţie, a spus tata. (Nici eu, nici Laura nu spuseserăm nimic despre asta –
trebuie să fi fost Reenie şi, cum era de prevăzut, sau poate cu premeditare, înţelesese puţin greşit.)
— Mă pregăteam, domnule, a spus Alex. Dar a trebuit să
renunţ. Drumurile ni s-au despărţit.
— Şi acum? a întrebat tata, care era obişnuit să primească
răspunsuri concrete.
— Acum îmi câştig pâinea cu mintea, a spus Alex şi a zâmbit, pentru a arăta autodesconsiderare.