― Aflu acum.

― Ce-ar fi dacă acest Brodrig ar începe să-l deteste pe tînărul nostru Comandant de Oşti?

― Probabil că-l detestă deja. E recunoscut pentru capacitatea de a urî.

― Dar să presupunem că l-ar urî rău de tot, că Împăratul ar afla şi Riose ar da de bucluc.

― Îhîmm. Foarte probabil. Dar cum îţi propui să faci asta?

― Nu ştiu. Presupun că poate fi mituit.

Patricianul rîse îngăduitor:

― Într-un fel, da, dar nu aşa cum l-ai mituit pe sergent ― nu-i de-ajuns un congelator de buzunar. Şi chiar de-ai avea ceva pentru nasul lui, nu merită osteneala. Probabil că nimeni nu se lasă mai uşor mituit ca el, dar îi lipseşte pînă şi o anumită cinste ce caracterizează corupţia onorabilă. Uită c-a fost mituit, indiferent de sumă. Gîndeşte-te la altceva.

Devers îşi puse picior peste picior şi zise:

― Oricum, avem un punct de pornire...

Dar tăcu brusc ; semnalul luminos de la uşă se aprinse din nou şi sergentul apăru în prag. Era emoţionat, cu faţa îmbujorată, fără urmă de zîmbet.

― Domnule, începu el, încercînd să rămînă respectuos, vă sînt îndatorat pentru congelator şi pentru că-mi vorbiţi întotdeauna frumos, cu toate că nu-s decît băiat de ţărani, iar dumneavoastră sînteţi mari Lorzi.

Accentul lui provincial, greoi, făcea ca vorbele să nu poată fi lesne înţelese şi, datorită emoţiei, exprimarea ţărănească şi bolovănoasă şterse cu totul impresia de comportare băţoasă şi soldăţească îndelung şi chinuitor cultivată.

― Ce s-a întîmplat,  sergent? întrebă nerăbdător Barr.

― Mîine vine lordul Brodrig să vă vadă! Ştiu sigur. Mi-a zis căpitanul să-mi pregătesc oamenii pentru inspecţia de front mîine... pentru el. M-am gîndit că... ar fi bine să vă pun în gardă.

― Mulţumim, sergent, spuse Barr. Îţi sîntem recunoscători. Dar nu-i nici o problemă, omule... nu-i nevoie să te...

Însă privirea din ochii sergentului Luk trăda teama. Li se adresă în şoaptă:

― Se vede că n-aţi auzit ce lucruri îngrozitoare se spun despre el. Şi-a vîndut sufletul Diavolului Spaţiului. Nu, nu vă mai hliziţi. Zice-se că are oameni înarmaţi pînă-n dinţi care-l urmează pretutindeni şi, cînd îl apucă, le ordonă să-i omoare pe toţi cei care-i stau în cale, iar el rîde. Se mai zice că însuşi Împăratul îi ştie de frică şi că el îl obligă să tot mărească taxele şi să nu asculte plîngerile oamenilor.

Unii spun că-l urăşte pe general şi că ar vrea să-l ucidă pentru că este măreţ şi înţelept. Dar nu poate, pentru că generalul n-are pereche în lume şi ştie că Lord Brodrig e soi rău.

Sergentul clipi speriat, apoi zîmbi, brusc ruşinat de propria-i izbucnire, şi se retrase cu spatele către uşă, clătinînd din cap.

― Ascultaţi-mă pe mine. O sa vedeţi, spuse el, şi ieşi.

Devers ridică ochii plini de hotărîre spre tavan:

― Asta ne dă apă la moară, nu-i aşa, doctore?

― Depinde, spuse Barr sec. Depinde de Brodrig, nu crezi?

Dar Devers nu-l mai asculta. Mintea îi lucra febril.

Lord Brodrig îşi lăsă capul în jos ca să nu se lovească de canatul uşii cînd intră în careul locuibil, cam îngrămădit, al navei comerciale, şi cei doi membri ai gărzii lui personale îl urmară repede cu armele gata să tragă, furişînd priviri hotărîte de gorile profesioniste.

Secretarul particular nu arăta ca un suflet pierdut. Chiar dacă şi-l vînduse Diavolului Spaţiului, nimic din înfăţişarea lui nu trăda că ar fi posedat. Brodrig putea fî considerat mai degrabă ca o adiere de la Curte care venise să înveselească puţin urîţenia şi severitatea atmosferei dintr-o baza militară.

Croiala rigidă şi strîmtă a costumului imaculat şi lucios îi conferea o statură impunătoare, de la înălţimea căreia ochii lui reci şi lipsiţi de orice sentiment priveau în jos către Neguţător. Manşetele sidefii şi largi i se învolburară în jurul încheieturilor cînd puse bastonul din fildeş pe podea, sprijinindu-se delicat în el.

― Nu, spuse el, făcînd un gest scurt, tu rămîi aici. Lasă jucăriile, nu mă interesează.

Îşi trase un scaun, îl şterse atent de praf cu iridiscenta ţesătură legată de partea de sus a bastonului alb şi se aşeză. Devers aruncă o privire spre celălalt scaun liber, dar Brodrig continuă leneş:

― Vei sta în picioare în prezenţa unui Pair al Imperiului ― şi zîmbi.

Devers ridică nepăsător din umeri:

― Dacă nu vă interesează mărfurile mele, eu pentru ce sînt aici?

Secretarul particular îl privi rece şi nu-i răspunse, iar Devers adăugă fără chef: „Domnule".

― Pentru o discuţie între patru ochi, zise secretarul. Ţi se pare normal să călătoresc două sute de parseci pentru a inspecta o încărcătură de nimicuri? Pentru tine am venit. (Scoase o tabletă minusculă de culoare roz dintr-o cutie gravată şi o puse cu mişcări delicate între dinţi, începu s-o sugă încet şi plin de încîntare.) De exemplu, tu cine eşti? Chiar eşti cetăţean al acestei lumi barbare care stîrneşte agitaţia asta furibundă şi războinică?

Devers încuviinţă grav din cap.

― Şi chiar ai fost capturat de el după începerea acestei ciondăneli pe care el o numeşte război? Mă refer la tînărul nostru general,

Devers clătină iarăşi din cap.

― Aşa deci! Foarte bine, stimate Străin. Bag seama că stai cam prost cu fluenţa în exprimare. O să te ajut eu. Se pare că generalul nostru duce un război fără noimă cu un consum înspăimîntător de forţe ― şi asta pentru o lume prăpădită şi uitată de toţi de la capătul Universului, pentru care un om întreg la minte n-ar strica nici măcar o salvă de tun. Şi, totuşi, generalul nu e lipsit de logică. Dimpotrivă, aş zice că este extrem de inteligent. Pricepi?

― N-aş crede, domnule.

Secretarul îşi admiră unghiile şi continuă:

― Atunci ascultă. Generalul nu şi-ar împrăştia şi nu şi-ar risca navele şi oamenii pentru o faptă de glorie sterilă. Ştiu că vorbeşte despre glorie şi despre onoarea imperială, dar e foarte limpede că iluzia de a deveni unul dintre nesuferiţii semizei ai acestui Secol Eroic nu se prea justifică. În toată afacerea asta e ceva mai mult decît gloria, iar el are o grijă cel puţin ciudată, suspectă chiar, faţă de persoana ta. Dacă ai fi prizonierul meu şi mi-ai spune mie tot atît de puţine lucruri utile cîte i-ai servit generalului, cu mîna mea ţi-aş despica burta şi te-aş gîtui cu propriile-ţi intestine.

Devers înlemni. Ochii i se mişcară imperceptibil, întîi către unul dintre membrii gărzii de corp a secretarului, apoi către celălalt. Erau în alertă, gata să intervină.

Secretarul zîmbi:

― Văd că ţi-ai pus lacăt la gură. Dacă e să-l cred pe general, nici măcar Sonda Psihică n-a dat roade şi, apropo, asta a fost o greşeală din partea lui, pentru că m-a convins că tînărul nostru militar fanfaron minte. Continuă foarte bine dispus. Cinstite Neguţător, am o Sondă Psihică proprie, una care ar trebui să ţi se potrivească perfect. Vezi această...

Ridică neglijent între degetul mare şi arătător cîteva pătrate cu desene complicate, în culori roz şi galben, a căror identitate era de neconfundat.

― Par a fi bani, spuse Devers.

― Bani, şi încă cei mai siguri bani din Imperiu, pentru că sînt garantaţi de proprietăţile mele, mai întinse chiar decît ale Împăratului. O sută de mii de credite. Aici şi acum! Între două degete! Pot fi ale tale!

― Pentru ce, domnule? Oi fi eu bun Neguţător, dar afacerile se fac între parteneri care au ce să-şi ofere unul altuia.

― Pentru ce? Pentru adevăr! Ce urmăreşte de fapt generalul? De ce poartă acest război?